Saşi, şvabi (sătmăreni, bănăţeni, dunăreni), ţipţeri (maramureşeni), landleri (sibieni) şi germani (bucovineni, basarabeni ori regăţeni / în funcţie de provincia unde au înfiinţat colonii, în diferite epoci istorice) – aceasta ar fi o posibilă “fotografie de grup” a etnicilor germani din România, care, în afara unei limbi comune (germana, studiată azi ca limbă maternă, la şcoală; altminteri un lingvist ar găsi suficient material pentru studierea unui mănunchi de dialecte) au istorii diferite, în contextul migraţiilor de populaţii, în perioada medievală şi modernă, ba chiar şi în istoria contemporană.

Dintre toate aceste grupuri etnice “de neam german”, ne-a atras atenţia cel al landlerilor – poate şi pentru că saga lor nu a fost una a “emigrării”, ci, în termenii fixaţi de hrisoave, una a “transmigrării”. Apoi, pentru că, deşi “colonia” lor se află în acelaşi areal cu al satelor săseşti, ei au reuşit să-şi păstreze dialectul şi identitatea, în  ultimele trei secole, adunaţi în trei sate compacte (pe care doar trecătorul neştiutor de istorii locale le confundă cu cele ale saşilor). Apoi, pentru că exilul lor, al landlerilor, nu a fost unul economic, ori politic – cauţionat de nevoile unui stat imperial în expansiune – ci... o pedeapsă, o expulzare din teritoriile lor de baştină, pe motive religioase. Interesant, în tot acest context, este că, şi după 300 de ani, landlerii îşi clamează rădăcinile austriece, până într-atât încât, iată, la Sibiu, e cât se poate de firesc să existe un consul al Austriei, fie el şi onorific. Numele lui este Andreas Huber, landler din Grossau (Cristian), al cărui destin, într-un fel, este marcat de acea “genă a emigrării” moştenită de la strămoşii lui.

Dar să o luăm de la un început. Să zicem, de la cel istoric.

Cine sunt landlerii?

“M-am născut într-un nucleu social pe care eu îl consider ca fiind unu