Poate pentru prima oară în istoria de aproape două decenii a Săptămânii Muzicii Noi, creaţia lirică a fost reprezentată, la ediţia din acest an, prin trei momente cu o consistenţă aparte, chiar şi deschiderea manifestărilor fiind marcată prin spectacolul O scrisoare pierdută de Dan Dediu, recentă producţie a Operei Naţionale Bucureşti, pusă în scenă, în premieră absolută, în regia lui Ştefan Neagrău şi scenografia Vioricăi Petrovici, muzica amalgamată dar (voit) accesibilă, interpretarea bine susţinută de solişti şi ansamblu, precum şi decorurile sugestive, asigurând, de la început, un succes de public rar întâlnit în cazul unei lucrări româneşti de gen. Faţă de reprezentaţiile anterioare, la care m-am referit în urmă cu câteva luni, distribuţia a fost în parte diferită, pentru că, din varii motive, bagheta a fost preluată de Vlad Conta, iar în rolurile atât de cunoscute nouă din piesa lui Caragiale s-au regăsit Florin Simionca, un Tipătescu agreabil dar mai puţin temperamental, Valentin Racoveanu, corect Trahanache, dar fără umorul involuntar şi bonomia specifică personajului, Simonida Luţescu, o „consoartă“ elegantă şi răsfăţată, reluându-şi rolul din seara premierei, Andrei Lazăr redevenind un convingător Caţavencu, Iustinian Zetea un Pristanda poate cam „îngroşat“, Liviu Indricău reuşind să fie, şi de această dată, un Cetăţean turmentat cu un joc nuanţat şi perfect adecvat cerinţelor, alături de Daniel Filipescu (Farfuridi), Daniel Pop (Brânzovenescu), dar şi de Răzvan Georgescu, din nou invitat de la Filarmonică (de ce?!) pentru a fi Agamiţă Dandanache. Şi cuplul balerinilor a adus noutăţi, dansând Alina Ştefănescu şi Ionuţ Arteni, într-un spectacol de succes, care merită să fie păstrat în repertoriul curent al teatrului. Trebuie însă amintit faptul că, în ediţia SIMN din 2012, secvenţe din această partitură, pe atunci încă în lucru, s-au prezentat, sub