Figuraţia liberă, redundanţa şi proliferarea motivelor miniaturale duc spre crearea de „tensiuni vizuale” menite a sublima detaliul, sporind totodată expresivitatea ansamblului.

În 1986, la vila sa din Păltiniş, lângă Sibiu, Constantin Noica termina Scrisorile despre logica lui Hermes - o ultimă carte înainte să treacă definitiv Styxul. S-a dorit a fi proiectul unei „alte logici”, din care să răzbată nu atât rigoarea abstractizării şi răceala formalismului, cât valoarea sa explicativă şi angajamentul comprehensiv. Logica lui Hermes fusese gândită de Noica în tipar hermeneutic, drept una a interpretării şi înţelegerii. Dacă logica tradiţională era favorabilă întregului (acesta având un ascendent în raport cu părţile sale, uneori reduse la o valoare neglijabilă, de inventar), cea a lui Noica îşi propunea să vadă întregul în parte sau să-l interpreteze din perspectiva elementelor care îl compun. Subsumată întregului şi oarecum depreciată, partea era golită de semnificaţii, fiind redusă la rolul de simplu element statistic, de element anonim într-o mulţime vag determinată. În logica lui Noica, partea nu mai este sufocată de întreg, ci „se ridică” până la el, augmentându-i conţinutul. Elementul nu rămâne o piesă indiferentă; el este „deschidere care se închide”, având rol dinamizator. Prin repetiţie şi multiplicare, el potenţează anvergura ansamblului, îmbogăţindu-l cu semnificaţii noi.

Logica lui Hermes, aşa cum este explicată de Noica, iese de sub jurisdicţia exclusivă a gândirii, potrivindu-se multor situaţii din viaţa concretă. Interesul individului, de pildă, nu trebuia sacrificat în numele altuia, socotit ideal, de natură comunitară - cum se cerea în vechiul regim. Forţa unui grup stă nu doar în numărul membrilor, ci în disponibilitatea participativă a acestora sau în ethos-ul convivial care îi animă în direcţia binelui comun. Fericirea unui cuplu sa