Am alergat cale de trei episoade pentru a vorbi despre nişte lucruri pe care, de altfel, le ştim cu toţii şi le-au scris alţii cu mult mai multe informaţii, cu mult mai mult talent şi cu mult mai multă inteligenţă. Şi atunci de ce am mai făcut-o? Pentru a găsi un răspuns la nişte întrebări pe care mulţi şi le pun: Ce e de făcut? Ce mai poate fi făcut? Cum? După care model? Cu cine?

Scurta radiografie a situaţiei din România este, cu alte cuvinte, din motive adesea opuse, în minţile, pe buzele, în textele multor români. Am reamintit-o pentru a crea punctul de pornire; pentru a prezenta, cum se spune, datele problemei.

Situaţia de la noi este, în general, prezentată în comparaţie cu cea din Occident. Şi, fără a fi încercat să fi fost polemici cu apologeţii lui, cu cei care admiră sau respectă, valorile şi realităţile Occidentalismului, am simţit nevoia să mergem şi să vedem ce se ascunde în spatele lor pentru a putea socoti dacă politica de acolo poate sau nu să fie luată ca model.

V-am propus deci o privire în ograda Occidentului, după care tânjim, pentru a arăta că soluţia nu este acolo. Soluţia nu o vom găsi nici în aşa-zisele ştiinţe politice sau economice – singura lor calitate reală ar fi doar aceea de istorie a politicii sau economiei – nici în profesionalismul politic apusean, nici în activismul civic născut pe aceleaşi meleaguri. Rămân valabile, e adevărat, o mulţime de detalii despre cum se poate totuşi comporta respectuos administraţia cu contribuabilul, despre eficienţa investiţională, despre muncă. Dar şi despre cum să furi cu ştaif, sau despre cum să-ţi asiguri liniştea în suprastructură legându-l pe cetăţean la ochi cu un confort ieftin. Lucruri care se pot schimba, care, de fapt, sunt în schimbare de ceva vreme, şi chiar acum suferă deteriorări masive. Lumea de mâine dimineaţă nu va mai fi la fel de plăcută ca lumea de a