De ce a chemat Ion Iliescu minerii în iunie ’90? Întrebarea nu e nici pe departe atât de idioată cum pare la prima citire. Să ne amintim puţin contextul.
Frontul Salvării Naţionale îşi zdrobise adversarii în alegeri: câştigase 76% din locuri în Senat şi 66% din locuri în Camera Deputaţilor. În realitate, procentul Puterii era mult mai categoric, alături de FSN „jucând” sateliţi de genul PDAR, PUNR, Mişcării Ecologiste sau Partidului Liber Schimbist. Opoziţia abia dacă aduna 10% din Parlament. Iliescu însuşi câştigase preşedinţia cu un scor de maidan: 85%. După alegerile din 20 mai 1990, Opoziţia se retrăsese şi din stradă: „Golanii” părăsiseră Piaţa Universităţii. Mai rămăseseră câteva zeci de personaje exotice, pe care o mână de jandarmi îi putea lua uşurel de mână şi îndepărta paşnic. Iliescu avea Puterea la discreţie.
De aceea, evenimentele începute în noaptea de 13 iunie par a ieşi din orice logică normală. Privite însă prin prisma minţii diabolice a lui Ion Iliescu, capătă sens: mai evidente decât pietricelele albe lăsate de Hansel şi Gretel prin pădure, ele se vădesc un şir de diversiuni cumplite, menite să provoace. Să creeze panică în întreaga ţară. Să „construiască” Necesitatea chemării minerilor.
Am arătat că în Piaţa Universităţii, „Golania” se stinsese. Nici pe departe nu era nevoie de o asemenea desfăşurare de forţe pentru a izgoni o mână de protestatari nevolnici. Cu atât mai puţin de brutalitatea cu care scutierii au atacat în dimineaţa lui 13 iunie. Dar, cu cât se făcea mai mult tămbălău, cu cât provocarea era mai grosolană, cu atât exista şansa să se adune mai mulţi curioşi la faţa locului. Iar restul scenariului avea nevoie de o figuraţie numeroasă.
„Am dat foc autobuzelor conform înţelegerii”, îi comunica prin radio Corneliu Diamandescu, şeful Poliţiei Române, lui Mihai Chiţac, ministrul de Interne. Autobuzele goale, care trans
