Azi se incheie comemorarea celor trei zile ale mineriadei din 13-15 iunie 1990.
Ca unul dintre martorii istoriei la acele evenimente, care raman scrise cu multa cerneala negra&rosie in cartea postedecembrista a Romaniei, astazi, pot vorbi ceva mai decantat despre ce-am trait atunci…
Fara indoiala ca, pe masura ce anii au trecut, distanta fata de acele momente a slabit trairea emotionala. Dar amintirile raman profund intiparite in memoria interna a fiecaruia dintre cei care si-au legat computerele sentimentale de Piata Universitatii.
Astazi, tinerii probabil ca nu mai stiu ce sa creada despre acest, candva, simbol al libertatii Romaniei scapate din chingile ceausismului.
Am trait toate momentele-cheie ale vietii democratiei romanesti la “Km.” zero al sau. Mai putin cel din 2012, cand, prin voia sortii, l-am ratat fiind plecat din tara.
Scriu acum pentru cei mai tineri, care n-au aflat adevarul, din princina intoxicatiilor politice, despre Piata Universitatii.
Piata Universitatii a insemnat cu mult mai mult, enorm de mult peste, decat “Jos, Basescu!”, din iarna anului trecut. Desigur, pentru cei care s-au trezit mai tarziu sa-si strige disperarea libertatii, ianuarie 2012 a fost mai important chiar decat iunie ’90, dar e firesc.
Dar, ca unul care am descoperit ca trairea de azi este rezultatul trairilor de ieri, am deprins judecata detasata asupra vietii.
Piata Universitatii s-a nascut la nici o luna dupa impuscarea familiei Ceausescu, la ordinul comando-ului “revolutionar Iliescu, ca semn al luptei intelectualitatii libere fata de confiscarea Revolutiei Romane.
Am trait momente in care am fost calcati pur si simplu in picioare de catre mineri sau ne-mineri. De catre muncitorii de la IMGB, care strigau “Moarte, intelectualilor!”. De catre securistii care nu intelegeau democratia decat ca extensie a comunismului…
M-
