Un oficial credibil, de calibrul ministrului Liviu Dragnea, recunoaşte că cel puţin două treimi din administraţiile locale sunt ori în insolvenţă executorie ori deja în faliment cronic şi explicit. Nimeni nu mai ştie care este de fapt nivelul admis de îndatorare publică, dincolo de perspectiva în care nici măcar nepoţii nepoţilor noştri nu vor mai ştii cine şi cui îi este dator! Evident, suntem mult mai preocupaţi de perspectiva regionalizării care ar urmă să... nimeni nu prea ştie ce!
Sigur că, puţinii care ne mai permitem să decriptăm critic administraţia locală, ne tot întrebăm de ce sunt comune cu zece- treispezece sate, cu un număr de suflete cât un oraş, nu prea mare dar măcar cât un Hârlău, şi altele cu nici măcar o mie de trăitori, cu aceleaşi pretenţii. Asta pentru că nu am crezut chiar nici odată alegaţia după care un oarecare ales, întâmplător Primar, ar avea drept deziderat accederea administraţiei locale la un nivel superior, doar din motive meschine de leafă! Pentru ca o comună să devină urbană, oraş, ar trebui să cam aibă nu doar un sediu al Primăriei, ci şi ceva o şcoală mai liceu, vreun dispensar mai către spital, o brumă de Poliţie locală, şi nu în ultimul rând, o oarecare elită, care să confere această ţinută!
S-a întâmplat să ajung, prin astfel de centre de comune ardelene, dimineaţa prin cafenele în care lumea se comporta extrem de urban, nimeni nu înjura pe nimeni şi toţi se grăbeau către serviciu, cu treabă; s-a întâmplat, chiar prin Bucureşti, să încerc să-mi iau micul dejun într-un spaţiu deja alcoolizat, de cu seară, cu mulţi convivi deja violenţi şi predispuşi la harţag manelist şi cocălar. Altfel spus, nu prea contează că scrie în buletin că suntem născuţi în Iaşi sau Văscăuţi, poate e mai important cum ne comportăm, de multe ori „mult prea ca la ţară”!
Deşi am destul de multe afinităţi pe acolo unde s-a născut veşnic
