Campionatul Mondial de Fotbal era în plină desfăşurare. Mă uitam la meciuri împreună cu un prieten, în zona casei mele, pe lângă Universitate. Cred că Olanda făcuse egal cu Egiptul pe un stadion din Palermo. El m-a condus până acasă şi drumul trecea pe lângă fântâna de la Dunărea. Acolo moţăiau mai mulţi manifestanţi.
1 /.
Îi cunoşteam. Îmi petrecusem mult timp în Piaţă şi mai ales scrisesem în revista Golanul, ceea ce mă făcea unul de-al lor.
Nu mai ştiu de unde se zvonea că Piaţa va fi evacuată. Nu se gândea nimeni la mineri, mai degrabă se vorbea despre Poliţie. Le-am spus în glumă să fie atenţi. Nici ei, nici eu, nu credeam că ceva din zona aceea poate fi clintit.
Alături de foarte mulţi oameni trăiam în altă lume. Deşi aveam 35 de ani şi aproape zece ani de presă, eu credeam atunci că lucrurile deja s-au schimbat. Eram convins - şi după experienţa Pieţei - că poporul român a luat-o pe drumul bun. Alegerile din mai 1990 mă puseseră puţin pe gânduri, dar eram convins că este ceva trecător. Semnasem în primul număr al ziarului Libertatea un articol chiar despre măcelul de la Inter şi asta mă făcea să merg cu demnitate pe stradă. Lucram la săptămânalul Expres, una dintre publicaţiile cele mai bune ale timpului. A doua zi, pe la orele 10.00, aveam întâlnire cu câţiva colegi pentru a face un articol împreună. Spre norocul meu am întârziat. SUMARUL ARTICOLULUI ACUM 23 DE ANI. Reporter la mineriadă: „M-am îmbrăcat în pantalonii din liceu”Japonezii, la un pas de întâlnirea cu mineriiVictimele merg la CEDO. Fără vinovați, statul va pierde
Minerii legitimau trecătorii
Am ieşit pe balconul locuinţei mele, care dădea spre Institutul de Arhitectură şi am văzut mineri şi bătăi, geamuri sparte şi sânge. Ca să ajung la Expres trebuia doar să traversez strada. Am observat că minerii legitimau trecătorii. Nu mai ştiu de ce m-am îmbrăcat cu pantalo
