Circulă, pe internet, formularul unei petiții care susține pierderea cetățeniei române în cazul săvârșirii unei infracțiuni în străinătate. Nu prea se-nghesuie lumea să semneze – probabil, este instinctiv sesizată inechitatea: dacă furi un ou în România ești amendat, dacă-l furi în Albania, pierzi cetățenia. Ca să nu mai vorbim despre faptul că, potrivit uzanțelor, delictele săvârșite de români peste hotare sunt sancționate unitar, potrivit legislației române, și-i de neconceput să-i aplici aceluiași individ o lege românească la Curtici și alta la Pancevo.

Chestiunea în sine, însă, rămâne: enormul prejudiciu de imagine produs țării datorită infracționalității greu de stăvilit a concetățenilor noștri bejeniți pe tot cuprinsul continentului. Cinstit vorbind, reacțiile vest-europenilor, de multe ori exagerate, au și destulă îndreptățire. Să stăm strâmb și să încercăm a judeca drept: dacă locuiești în oricare orășel liniștit, curat, tihnit și aseptic din Elveția, Germania, Olanda, și într-o „bună” zi te pomenești năpădit de „români” (pun ghilimele fiindcă nu-s totdeauna românași de-ai noștri) care-și fac nevoile în drum, fură, cerșesc, ba chiar și ucid, ce-ai zice? Exemplul libertății de circulație și de inițiativă propriu perioadei de formare a SUA nu-i citabil: atunci era vorba despre două-trei tipuri umane în curs de omogenizare instituțională, vorbind aceiași limbă și supuse acelorași legi, iar pentru cea mai mică încălcare, delincventul, alb sau negru, era mintenaș agățat de-o cracă.

Constituirea uniunii statelor europene, la secole distanță de construcția americană, s-ar vrea să fie un demers înainte de orice umanist, democrat, echitabil, nediscriminatoriu. Greu, când elementele constitutive provin din culturi (ba și din… inculturi!) atât de diverse și aflate în stadii de dezvoltare flagrant inegale. De aici și falsa pudoare în abordarea chestiunilor