Evenimentul istoric, indiferent de calitatea lui se desfăşoară după mecanisme care, de cele mai multe ori, contemporanului îi scapă. Îi scapă pentru că el le trăieşte şi le interpretează subiectiv, întrucât documentul, care trebuie să stea la baza oricărei aserţiuni istorice lipseşte. Peste ani, martorul ocular poate fi un izvor important, dar nu exclusiv în aflarea adevărului. Despre mineriade s-a scris mult şi nicidecum laudativ. Sunt momente tragice în istoria noastră de după decembrie 1989. Au fost victime, distrugeri, a fost haos, teleobiectivele au fost acum 23 de ani aţintite asupra Bucureştilor învăţuiţi în fum, reuşind să depăşească ratingul Coppei del Mondo, în plină desfăşurare în acea vară a anului 1990, în însorita Italie. Imediat după „reintrarea pe făgaşul normal”, decizia FSN de a deveni partid politic a intrigat opinia publică fidelă partidelor istorice, fiind iniţiate protestele cunoscute generic drept „fenomenul Piaţa Universităţii”. Protestele au durat inclusiv pe perioada alegerilor din 20 mai 1990, primele alegeri democratice din România. Iar or să mă înjure intelectualii blazaţi, dar oricât ar părea de nefericit acest concept, asta e realitatea, au fost forţe politice concurente, evident de pe poziţii diferite, dar a existat o dezbatere. O gravă greşeală pe care au comis-o adepţii Pieţei Universităţii a fost aceea de a considera că era momentul să se pornească din 1947. Dar stimabililor, v-aş întreba eu, democraţia românească mai era la 1947? Ori de pe la 1930 ciolaniada ţărănisto-liberală ne-a pricopsit cu autoritarismul carlist? Oricât ar părea de tendenţios, nu pot să nu remarc că extremiştii legionari au luat locul 3 în alegerile din 1933. Asta ce înseamnă? Sănătatea sistemului democratic românesc interbelic atât de adulat? Cât de rupţi de realitate au fost cei din