- Cultural - nr. 116 / 15 Iunie, 2013 In fiecare an, la mijloc de iunie, romanii de pretutindeni comemoreaza, cu profunda veneratie, trecerea in nemurire a celui care a incredintat "limba vechilor cazanii” si folclorului bogatia spirituala a unui intreg popor insetat de lumina, libertate si marete infaptuiri, aici, pe pamantul vechii Dacii, unde lacrima a devenit cantec, iar sudoarea muncii si sangele eroilor, belsug, cetati si sacre ctitorii. "Cantaretul” acestui popor a plecat din Tara Zimbrului si a legendei, a poposit in "Mica Roma” si a calcat, cu piciorul o mare parte a pamantului stramosesc, ca sa puna in lumina versurilor lui durerile si nobilele aspiratii ale poporului sau, legat prin nastere si destin de plaiurile, codrii, izvoarele si stancile batrane ale Carpatilor, privegheate de vulturi si ostile fara numar ale brazilor. Intelegandu-i istoria zbuciumata si eroica, Poetul, inca adolescent, i-a adresat poporului sau generoasa si mereu actuala urare: "La trecutu-ti mare, mare viitor!”, stiind ca "iubirea de mosie e un zid” de aparare si un nesecat izvor de energii si inaltare perpetua prin veacuri. De la Eminescu incoace, toata natura romaneasca poarta ceva din sufletul poetului care i-a cantat, ca nimeni altul, frumusetea si vesnicia. In oglinzile lacurilor albastre ale codrilor si muntilor nostri, luna si stelele isi privesc cu infiorarea chipul, iar argintul paraielor se rostogoleste "in bulgari fluizi” si-n zvonuri dulci, de rapsodie enesciana, spre batrana Dunarea albastra si "miscatoarea marilor singuratate.” Pe vai, pe dealuri si alei, an de an, salcamii si teii infloriti isi daruie miresmele si-si scutura floarea, ca o binecuvantare, peste crestetele indragostitilor, numai "plopii fara sot”, in toamnele tarzii, tristi si solitari, strajuiesc tacerea si parerile de rau ale neimplinirilor si efemeritatii omenesti. De la Eminescu incoace "farmecul sf