De vreo câţiva ani încoace, un jurnalist francez destul de controversat, pentru calitatea comentariilor sale adeseori supărătoate, deşi adeseori justă, deci Eric Zemour, se străduieşte să convingă -audienţa, confraţii, analiştii - că regimul turc al lui Recep Tayyip Erdoğan nu este nicidecum unul democratic, ci unul islamist provocator. Restrictiv.

A spus chiar că islamismul, practicat şi impus de primul ministru turc şi de partidul său, dar şi islamismul în general, este un comunism al lui Dumnezeu ("le communisme de Dieu", în original). Nimeni nu l-a crezut şi toţi au râs de el. De curând, o dată cu reapariţia Turciei ca subiect de actualitate (datorită manifestaţiilor din piaţa Taksim), Zemour şi-a reafirmat crezul, cuvintele, şi le-a justificat: "turcii din stradă sunt tinerii care au avut ocazia să circule în Occident, care vor progres, noutăţi în relaţia cu Europa, vize, şi care s-au săturat să li se spună într-o republică aşa-zis modernă că diverse lucruri sunt interzise pentru că aşa doreşte Coranul".

Altfel rezumat, şi chiar de către un turc,

dacă ne întrebăm ce ar face mai bine Turciei: democraţia sau teocraţia, cred că evoluţia Iranului, în ultimii treizeci de ani, şi a Europei în perioada Evului Mediu sunt cel mai bun răspuns la această întrebare. Nu este posibil să conduci o ţară pe baza regulilor scrise într-o carte, fie că vorbim despre Coran, despre Biblie sau despre Capitalul lui Marx. De asemenea, nu cred nici că orientarea către Islam ar putea ajuta Turcia în vreun fel în contextul internaţional

(Firat Demir, în Qmagazine).

În noaptea asta, Erdoğan a reuşit să golească parţial, cu ajutorul tunurilor cu apă, piaţa Taksim. În acelaşi timp, s-a burzuluit de la înălţimea estradei partidului său, la cei de la Bruxelles: "nu aveţi niciun drept să vă daţi cu părerea, Turcia nici măcar nu este în Europa". Aici are dreptate. Da