Woyzeck e un text scurt, neterminat, lacunar. Au încercat să îl termine nenumăraţii săi editori şi traducători în limbi străine, i-au căutat finaluri toţi acei directori de scenă care s-au încumetat să îl monteze. Şi nu au fost puţini cei care au fost tentaţi de poeticitatea implicită a piesei. De specificul răscolirii ei problematice, cum ar fi spus Camil Petrescu.
Cum foarte numeroşi au fost şi directorii de scenă ce şi-au încercat norocul cu Leonce şi Lena. Dar atât Leonce şi Lena cât şi Woyzeck sunt texte înşelătoare, texte-capcană. Par uşor de montat, infinit mai uşor decât Moartea lui Danton, de pildă. În ceea ce mă priveşte, am văzut doar o singur spectacol, foarte reuşit, de altfel, cu această eleborată piesă despre fatalitatea istoriei, cel realizat de Mihai Măniuţiu în 2009 la Teatrul Maghiar de Stat din Cluj (din motive cât se poate de obiective am ratat spectacolul înscenat în 1966 de Liviu Ciulei la Teatrul “Bulandra”) şi multe, foarte multe spectacole atât cu Woyzeck cât şi cu Leonce şi Lena. Dar foarte puţine dintre acestea au fost cu adevărat izbutite.
Cele cu Leonce şi Lena au fost, cele mai multe, eşecuri în lege. După montarea din anii 70, tot de la “Bulandra” şi tot în direcţia de scenă a lui Liviu Ciulei, mai niciunul dintre regizorii români care s-au apropiat de suava şi delicata piesă nu a izbutit să îi dea de cap. Şi-au frânt gâtul, cum se zice, rând pe rând, nu oricine, ci artişti mari ori importanţi precum Alexandru Dabija la Teatrul “Odeon”, Felix Alexa la “Nottara”, Horaţiu Mălăele la Teatrul de Comedie. Mai-mai să cred că există un complex, un blestem, care face ca această piesă să nu-şi găsească întruchiparea scenică adecvată după marele succes al lui Ciulei, aşa cum s-a întâmplat, de altminteri, şi cu alte texte montate de inegalabilul regizor. Doar Tompa Gábor, într-un foarte bun spectacol din 2010, de la Teatrul Maghiar de
