„Nu îi fotografia pe tipii ăia doi. E prea riscant”, îmi spune amicul meu care locuieşte chiar în Bronx. “Ori sunt drogaţi, ori caută droguri. Oricum ai da-o, nu e bine”.
Am făcut fotografia până la urmă, ţinând camera în dreptul pieptului şi uitându-mă în altă parte (ceea ce se vede aici e variantă „decupată”, ar fi fost prea riscant să o fac de aproape, oricum îmi forţasem deja norocul). Practic am fotografiat la întâmplare. Spre norocul meu am reuşit să îi prind în cadru. Când au trecut pe lângă mine, tipul cu bâta de baseball a spus ceva. L-am văzut cu coadă ochiului în timp ce mă uităm la puştii de pe terenul de baschet din faţa mea, încercând să par dezinteresat. Nu am înţeles nimic. Era mai mult o bolboroseală incoerentă, într-un amestec de spaniolă şi engleză. În cele din urmă au trecut mai departe.
“Cu mine vorbea?”
“Da. Îi lăsăm să se depărteze mai mult si dupa aceea plecăm şi noi” a spus amicul meu.
Decizie înţeleaptă,mergeam în aceeaşi direcţie cu ei. Zis şi făcut. După 50 de metri am virat la dreapta, moment în care am auzit nişte pocnituri metalice. Foarte puternice. Am întors capul. Tipul cu bâta de baseball începuse, din senin, să lovească stâlpii de iluminat. Ţinând cont de cât de letargic şi tărăgănat se mişcase până atunci, forţa cu care izbea era şocantă. Deşi erau din metal şi păreau foarte solizi, stâlpii se cutremurau. Izbea cu atâta putere, încât mă aşteptăm din moment în moment să se rupă, fie bâta, fie stâlpul, fie braţele omului. Puţin mai în faţă opreşte o maşină. Un tip între două vârste coboară din maşină şi dă să închidă portiera. Omul cu bâta de baseball îl vede şi se năpusteşte asupra lui, cu bâta ridicată. Omul din maşină se fereşte. Nu era cazul. Bâta nu coboară. Era un atac mimat. Atacul mimat se repetă de încă două-trei. Omul din maşină e cu mâinile sus, zâmbind calm. Îi spune ceva. Tipul cu bâta se liniş
