Cine se aseamănă se adună, zice înțelepciunea populară, deci ce s-a întâmplat cu viața lui Mike Bloomfield, dacă Paul Butterfield a murit, în floarea vârstei, în urma consumului frecvent de droguri? Păi, mai întâi s-a născut într-o familie înstărită de evrei din nordul Chicago-ului și va alege muzica, din adolescență, în locul înfloritoarei afaceri de familie. Va cânta blues în cluburile din sudul Chicago-ului alături de Sleepy John Estes sau de Little Brother Montgomery. Va muri dintr-o supradoză încă din 1981.

Evenimentul numit Paul Butterfield Blues Band s-a declanșat în 1963, când Paul întâlnește un alt „white boy” iubitor de blues ce studia la Chicago University, californianul Elvin Bishop (niciodată dintr-o ecuație pare că nu lipsește a treia necunoscută), chitarist și vocalist. Fiind de-o seamă cu Paul și sosit în Chicago la momentul potrivit pentru blues-ul alb, Elvin va absolvi fizica, dar își va urma destinul, vorba îndemnului maestrului Jedi Obi-Wan Kenobi, pentru că doar damblalele în sensul de hobby te țin în viață. Foarte adevărat după mine, spunând sus și tare că i-am admirat, întotdeauna, pe cei ce-și pun lumea’n cap să-și împlinească fantasmele, mai puțin damblalele masculilor de a pica în vraja unor muieri ce nu-i merită. Misogin(istic), recunosc, dar neuronu’ meu nu duce mai mult de atât. Punct.

În 1963, grupul interrasial Butterfield Blues Band debutează, deși Paul, neavând încă 21 de ani, pe americănește nu era major. Când un prieten al producătorului Paul Rothchild de la Elektra Records (California) îi semnalează că cea mai bună trupă din lume cântă într-un bar din nordul Chicago-ului, acesta ia avionul de „seară”, ascultă cvartetul, dar legenda spune că, profitând de deplasare, Rothchild merge și la un alt concert, alt grup, alt club, fiind impresionat de chitaristul Mike Bloomfield. Pentru că americanii sunt eficienți și nu pier