O coincidență interesantă între Revoluția din 1989 și mineriada din 1990 trădează faptul că Ion Iliescu și-a păstrat puterea cu mijloacele și oamenii represiunii lui Nicolae Ceaușescu.
După fuga lui Nicolae Ceaușescu, în mod normal, trebuia să înceteze toate violențele împotriva celor aflați în stradă.
Numărul mare de morți de după 22 decembrie 1989 nu are, aparent, nicio logică.
Punând însă față în față dorința străzii cu primele declarații ale celui care a preluat puterea de la Ceaușescu, vedem limpede conflictul de interese.
În timp ce strada striga ”Jos comunismul!”, Ion Iliescu vorbea despre ”nobilele idealuri ale comunismului”, în prima apariție televizată. Mai mult chiar, Iliescu îl condamna public pe Nicolae Ceaușescu pentru ca ”a întinat nobilele idealuri ale comunismului” și nu era ”comunist adevărat”.
Este limpede și la vedere faptul că Iliescu nu concepea atunci o cădere a comunismului în România, lucru care intra în contrast flagrant cu cererile celor aflați în stradă.
Timișoara a înțeles bine natura comunistoidă a celui care preluase puterea de la Ceaușescu și pentru asta a formulat Punctul 8, din Proclamație. Din păcate pentru România, acel document vizionar nu a produs niciun efect.
Piața Universității a reprezentat, în anii 90, continuarea mișcării de rezistență care refuza ”socialismul cu față umană” și orice altă formă în care Iliescu își ambala de fapt gândirea de comunist sadea. Împotriva celor care refuzau comunismul s-a declanșat exact același mecanism de propagandă pe care Nicolae Ceaușescu l-a folosit când a izbucnit Revoluția de la Timișoara. Inregistrarea video cu ”minerul” care vorbește despre droguri și bani falși în sediul PNȚCD spune totul.
Un epidod mai puțin discutat din Revoluția de la Timișoara expune faptul că Ceaușescu și Iliescu au folosit aceleași met
