Toate-s vechi, trăite şi răstrăite. Oricât de surprinşi ne-am afla şi oricât de jigniţi să constatăm că nu suntem unici în trăirile noastre, e adevărat. Să nu credeţi că am ştiut asta dintotdeauna.
de Cristina Călinoiu
Am 33 de ani şi m-am considerat mereu unică. Aşa m-au crescut experienţele trăite la persoana întâi. Şi cărţile, alea care te fac atotcunoscător cu false profunzimi. Unică. Nu specială. Aroganţă specifică tinereţii, bănuiesc, aceea că niciunul din miliardele de oameni dinaintea mea nu s-a aflat vreodată în situaţii similare ori n-a fost bătut de vreun gând identic. Dar vârsta începe să-şi spună cuvântul şi încep să aflu că nimic n-a rămas netrăit pe lumea asta. Ce uşurare! Nu mai trebuie să inventez eu mersul vieţii.
Am 33 de ani acum şi deja mă uit cu coada ochiului spre uşa ce se va deschide, lăsând bătrâneţea să intre. Sper doar să fie o băbuţă drăguţă şi amabilă şi să nu mă certe prea tare. Că n-am trăit, că n-am iubit, că n-am fost bună cu cei ce au fost buni cu mine, că n-am salvat lumea, că am iubit prea fluşturatic. Aşa că mă grăbesc acum să construiesc experienţe d-alea de n-am avut niciodată. Adică? Asta ce înseamnă? Nu ştiu. Orice. Să opresc unele, să pornesc altele. Să fie oare soluţia oprirea celor ce s-au întâmplat, doar pentru că au intervenit întrebările? Nu ştiu nici asta. Nu-s atât de înţeleaptă.
De fapt, sunt mai necunoscătoare decât oricând. Trăiesc într-o bulă groasă şi caut acul cu care să o sparg. E ca atunci când învăţam pentru examen şi, cu cât învăţam mai mult, cu atât aveam senzaţia că n-am reţinut nimic. Caut chipuri de bătrâni cu fericire pe ele, că aşa poate am şi eu o şansă. Le caut în riduri sentimentele trăite şi le cer cheia liniştii lor. Deocamdată mă tem că nu voi şti să o accept şi o voi da afară pe uşă. Măcar, dacă o voi face, sper să n-o fac purtând şocante fuste scurte, cum a
