Aşa cum aminteam săptămâna trecută, bicarbonatul de sodiu (adică „temutul” E 500 cum este el botezat mai nou) a început a fi folosit pe scară largă ca aditiv alimentar (şi nu numai!) în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, mai exact, începând cu 1863. Aşadar, această inofensivă pulbere albă, cu un gust sălciu-acrişor care, încălzită la peste 65 °C, se descompune în carbonat de sodiu, bioxid de carbon (da, da, „codoiul” ăla cum îi zicea sinistra noastră chimistă de renume mondial din cabinetul 2 şi pe care-l înghiorţăim la greu în toate apele aşa-zis minerale şi cu alte „sucuri” fabricate în retortele laboratoarelor chimice de pretutindeni) și apă (celebra „haşdoizero”, adicătelea!), este bun exclusiv întru afânarea şi „creşterea” produselor alimentare în a căror reţetă intră, inclusiv a cărnurilor tocate folosite în compoziţia micuşorului nostru drag, pen’ ca el să fie pufos şi să nu semene cu ruda sa apropiată, chifteaua. Bref, din pricina acestei proprietăţi expandante, el este folosit sub numele generic de „praf de copt”. Responsabil cu frăgezirea amestecurilor de carne tocată pentru mici nu este, aşadar, bicarbonatul de sodiu ci „vărul” ‘mnealui, bicarbonatul de amoniu, unii specialişti în arta culinară din vremuri de demult recomandând ţinerea amestecului învelit bine, peste noapte (pe răcoare, deci), la o gură de canal (!), pentru a-şi lua amoniacul (amoniul) în mod natural. Cât despre proprietăţile terapeutice ale bicarbonatului de sodiu, este îndeobşte cunoscut faptul că el este un antiacid extrem de eficace utilizat frecvent în cazul tulburărilor tractului digestiv, dar şi în eliminarea unor formaţiuni tumorale ale aparatului genital feminin, ale aparatului respirator, iar după ultimele cercetări în domeniu, prin injectarea sa intravenoasă, în tratamentele unor forme de cancer pulmonar şi cerebral.

Revenind la panica îndusă în rândul populaţiei,