Vă amintiţi serile de vară cu vocea lui Ovidiu Ioaniţoaia calmîndu-l pe Pinalti sau Turcu şi anunţînd, invariabil, “Şi acum să vedem clasamentul”?
Am copilărit cu obişnuinţa că etapa din Liga 1 se încheie abia după Procesul Etapei. În adolescenţă, aşteptam Recursul pentru verdicte, polemici şi reacţii. A fost mereu partea firească de prelungire a fotbalului, aşa cum l-aveam, strîmb şi strălucitor, aşa cum l-am învăţat noi, în anii ‘90, cu genunchii juliţi pe bitum şi mingi de 35.
Erau lupte de orgolii hugoliene în jurul unui biet fault, se consumau nervi şi se anihilau personaje de parcă într-un Jiul-Ceahlăul stătea soarta întregului univers. Dintr-o curte cu bunici fabuloşi, în faţa unui televizor care accentua canicula, chiar credeam că e aşa.
Nu am legat niciodată Procesul Etapei de presa sportivă. Pentru mine era o componentă organică a etapei şi atît. Am înghiţit şi zeci de emisiuni banale, am fost martor înfocat la alte zeci de momente memorabile pe care, dacă le-aş aminti acum, aerul de pomelnic ar fi şi mai evident. Pentru că da, Procesul Etapei, aşa cum îl ştiu taximetriştii, florarii şi inginerii, chiar dacă devenise Recursul, nu mai există de cîteva luni. N-aţi simţit, nu-i aşa?
O vreme nici nu ştiam că emisiunea se mută de la un post la altul. Conta esenţa, era o vreme mai răbdătoare şi oamenii parcă mai pregătiţi să înţeleagă decît să urle. N-aţi simţit că nu mai există “Procesul” pentru că în grindina ticăloasă de breaking news ne-am schimbat. O hoardă de anonimi a umplut fotbalul, o populaţie cu alcătuire dubioasă în conducerile cluburilor, pe lîngă bănci şi prin vestiare. A ajuns să ne fie dor uneori de nea Puiu de la Oneşti, parcă avea şi vagabonţeala un farmec, nociv, fireşte, dar avea!
S-au schimbat şi jurnaliştii, s-a transformat zguduitor relaţia lor cu fenomenul. Acum se vînd luptele în cuşcă în locul dezbaterii, se
