Înainte de ’89 treceam granița spre sârbi pentru dulciuri, conserve, blugi, bluze și, dacă exista posibilitatea, ne pozam și cu vitrinele pline ca să avem peste 20 de ani ce să punem pe Facebook. Acum mergem în vizită și pentru concertul Green Day.

După scandalul de acum câțiva ani cu traficul de țigări, nu mai poți face nici măcar o glumă-n vama Moravița. Să-i spui polițistei care-ți măsoară din priviri alunițele din buletin cu cele de pe față „aveți un foc” înseamnă să-ți dai foc la valiză. O lași să-și facă meseria pentru care acum ceva timp mulți colegi de breaslă se umpleau de bani cât ai zice „țigareta” și treci mai departe.

Cum treci granița la sârbi, îți dai seama că-i ca la noi. Satele sunt la fel, cu biserici, crâșme și babe care socializează la poartă, nunta-i tot cu sute de invitați și fanfară dacă-ți permiți, diferența fiind la casele „bajtanilor”. Dacă la noi se pun lei de marmură la poartă pentru a-ți arăta valoarea și talentul, sârbii ne dovedesc, încă o dată, că-s mai răsăriți: vulturi, cai în două picioare și lei. Dacă se poate, toate cele trei animale pe fațada casei. Asta da bun-gust. Și-n drum spre Belgrad n-am văzut decât un sat românesc, pe plăcuța de la intrare fiind scris și-n română: „Satu Nou”. N-am găsit vreun compatriot pe care să-l întrebăm dacă se poartă bine sârbii cu el ori dacă-l bate gândul de vreo autonomie teritorială. Mai ales că, după episodul Kosovo, sârbii sunt foarte sensibili privind teritoriul, și doar să te audă că vorbești despre Kosovo că riști să te bălăcărească-n chirilice.

Belgradul are mai multe spații verzi decât Bucureștiul și județul Ilfov la un loc. Văzută de sus, Capitala zici că-i o mare de copaci prin care mai cresc timid clădiri. Dacă aveau și ei un Kerestoy, altfel stătea treaba și vedeam malul Dunării din Belgrad de la 30 km distanță. Legat de Dunăre, edilii s-au gândit și la amărăștenii care