Învăţătoarea Georgeta Burduşa trăieşte, de 40 de ani, în mijlocul copiilor. Este în pragul pensionării, dar simte că nu se poate despărţi de ei. A învăţat să iubească profesia de dascăl în timp, învăţând de la oameni care i-au rămas până acum în amintire. Aventura sa ca dascăl a început la Liceul Pedagogic din Bacău, în 1968. În Focşani abia un an mai târziu avea să se deschidă Liceul Pedagogic, astfel că a decis să meargă la fratele ei, care era student în Bacău. La absolvire, a fost repartizată într-un cătun uitat de lume şi fără curent electric, Dealul Cucului din comuna Poiana Cristei. Acolo îi învăţa carte pe elevi la lumina lămpii cu gaz. Tot acolo şi-a cunoscut soţul, dragostea vieţii ei, alături de care a plecat la Garoafa. Din 1994 este profesor la Şcoala Gimnazială din Garoafa, actualmente Şcoala Gimnazială „Emil Atanasiu”. Aici se simte ca acasă, este iubită de copii. Anul acesta a împlinit vârsta de pensionare şi se gândeşte cu profundă amărăciune că va trebui să-i părăsească pe copiii ei dragi.
Reporter: Ce emoţii vă încearcă acum?
Georgeta Burduşa: Emoţiile m-au încercat când am avut întâlnirea de 40 de ani, la Liceul Pedagogic Bacău. Şi acolo m-am întâlnit cu colegii mei din mai multe judeţe, din judeţul Neamţ, din judeţul Bacău, din judeţul Vrancea şi din judeţul Tulcea am avut două colege.
Rep.: Colegele din Vrancea care au terminat cu dumneavoastră mai sunt cadre didactice şi acum?
G.B.: Nu, în clasa noastră nu am fost decât două din Vrancea, doar eu am profesat până la sfârşit, cealaltă colegă, din diferite motive, nu a stat decât zece ani în învăţământ.
Rep.:Aţi fost în Poiana Cristei până când?
G.B.: Din 1973 până în 1975. Acolo l-am cunoscut pe soţul meu, învăţător ca şi mine. Dânsul era din Garoafa, ne-am căsătorit şi ne-am transferat aici, în Garoafa, în 1975. De atunci sunt învăţător la Garoafa,
