Au trecut — ca şi cum n-ar fi fost — zilele de 13-15 iunie. În afara unor emisiuni pioase la câteva televiziuni marginale, a articolelor scrise de aceiaşi pălmaşi ai societăţii civile, nimic ieşit din comun. Sursa: EVZ
În fond, de ce ne-ar păsa, douăzeci şi trei de ani mai târziu, , mai mult decât ne-a păsat la douăzeci, cincisprezece sau zece ani după desfăşurarea evenimentelor? Deşi există probe materiale cu tona, deşi circumstanţele sunt de-o limpezime de cristal, vinovaţii îşi văd liniştiţi de avantajele dobândite atunci. Unii au afaceri prospere, alţii pensii zdravene ori funcţii prin diplomaţie, alţii au dispărut fără urmă. Până şi Petre Roman, şeful guvernului din perioada primelor mineriade, cele sângeroase, îşi vede bine - mersi de ondulaţiile părului negru- corb în Parlament.
Nu avem o tradiţie a cultivării memoriei, iar acest lucru e vizibil şi pe verticala istoriei, şi pe orizontala prezentului. Nu ne mai amintim nici ce s-a petrecut în vara anului trecut (noroc că-şi amintesc cancelariile occidentale şi comandamentul NATO!), cum o să ne aducem aminte de întâmplări pre-istorice, precum cele din 1990?! În paranteză fie zis, între studenţii care absolvă în acest an, majoritatea sunt născuţi după năvălirea "ortacilor" înarmaţi cu bâte şi lămpaşe la Bucureşti. O parte însemnată o reprezintă şi românii care au aplaudat — unii la propriu, alţii la televizor — atrocităţile "îngerilor din subterană". Mai sunt, apoi, politicienii, membrii forţelor de ordine, ofiţerii sub acoperire, angajaţii ministerelor implicate în războiul civil.
Enumerarea de mai sus conduce spre o concluzie înspăimântătoare: o mare parte a populaţiei a fost implicată direct sau indirect în violenţele care au etichetat România drept cea mai barbară ţară a Europei. Ce interes aş avea eu, nevastă ori fiu de securist, să ies în stradă şi să cer pedepsirea bătăuşilor şi asasinilor,
