Trenurile în România merg astăzi mai încet decât la începutul secolului. Un pod peste Dunăre este făcut, prin efortul conjugat a doua state, în treisprezece ani, în timp ce Apolodor din Damasc şi romanii săi au înălţat o lucrare echivalentă în doar doi ani. Dar ceea ce se întâmplă în materie de statistică întrece orice imaginaţie. Şi, pur şi simplu, nu mai poate suporta vreo comparaţie cu trecutul. Istoria recensământului din România este halucinantă. Şi, în general, statistica din această ţară. O anti-statistică ce poate da totul peste cap.
Ultimul recensământ, făcut şi aşa cu întârziere, a fost organizat de Guvernul PDL al lui Boc în 2011. În condiţii care, de la bun început, au fost documentate de către presă drept total improprii unor măsurători cât de cât rezonabile. Debandada a fost totală. Şi mulţi analişti, între care mă număr, au toate argumentele să susţină că brambureala a fost planificată. Cea mai izbitoare dovadă este că nimeni nu a sancţionat-o. Dar Institutul Naţional de Statistică este şi el parte.
O treime din banii cheltuiţi pentru referendumul din 2011, totalul fiind de 40 de milioane de euro, au revenit Institutului Naţional de Statistică. E adevărat că nu INS a patronat debandada. Dar la fel de adevărat este că INS a tolerat-o. Iar acum, într-un fel sau altul, ar trebui să plătească oalele sparte. Deşi, ca urmare a unei raportări dovedite false, are un nou preşedinte director general. În persoana unui profesor universitar.
La Antena 3 au fost prezentate situaţii de-a dreptul îngrozitoare. De falsificare grosolană şi sistematică a măsurătorilor făcute la recensământ. Proporţiile fraudei sunt atât de mari, încât corectarea prin inginerii statistice înseamnă, nici mai mult, nici mai puţin, că finalmente recensământul, fără să o spună nimeni în mod direct, este aruncat la gunoi, iar ceea ce va fi comunicat abia în 4 iulie 20
