Tot ce poate organiza Federaţia Română de Fotbal este un şpriţ! Un şpriţ de vară la Casa Fotbalului, acolo unde organigrama e simplă: Mircea Sandu în capul mesei, unii la tirbuşoane, alţii după sifoane. Şi la mesele astea pun pariu că rămâneţi fără gheaţă!
Vineri, FRF trebuia să asigure buna desfăşurare a finalei juniorilor A, meciul dintre Viitorul Constanţa şi Dinamo. Trebuia! Primul moment de inspiraţie uluitoare a federalilor a fost alegerea stadionului. Dacă la vin toată lumea merge pe demisec, alb, la sticlă de trei sferturi, pentru alegerea arenei s-a votat (probabil după a patra baterie) pentru Buftea. Deja trebuie să acord drept la replică celor de la Federaţie: La Buftea nu e stadion. Este o tribună între două terenuri.
Încă de la căutarea unui loc de parcare, o socoteală simplă îţi dă de înţeles că nu e bine. "Câte locuri sunt aici?" Documentare în marşarier: "450!" Sunt mai mult de 450 de maşini, deci? Deci, îţi explică un organ al legii, cu staţie emisie- recepţie, pe recepţie în mijlocul unui câmp în care pe o rază de doi kilometri se află doar un stadion: "Opriţi-vă, opriţi-vă, unde mergeţi?" Răspunzi că la vânătoare arătând spre pădurea din zare, însă nu se prinde. "Nu mai sunt locuri dom'ne, e plin tot". Hopa! "De la presă dom'ne, am acreditare". Eşti lăsat în pace după ce te prezinţi cu legitimaţia şi avansezi, ca la rugby, 20 de metri.
În faţă un gard, în faţa gardului, balamuc. "Sunt mama lui (nu ştiu care) de la Viitorul, întrebaţi". Vocea sugrumată de nervi aparţine unei femei cu urme de rugină pe frunte şi cu un copil de şase ani agăţat de piciorul ei. Şef de gard, model rabatabil, un steward transpirat de greutatea funcţiei şi presiunea oamenilor. Din spatele sârmelor vine un anunţ plin de speranţă. "O să intre toată lumea". Şi toată lumea intră în momentul în care un grup de suporteri împing, iar stewardul cedează. Sca
