La 11 septembrie 2012, Senatul României m-a numit în funcţia de preşedinte al Institutului Cultural Român. La data respectivă mă aflam în Germania, unde mă pregăteam pentru a-mi onora contractul ca profesor invitat la Universitatea din Toronto (Canada).

Am acceptat numirea şi am trimis declaraţia de intenţii (vezi Andrei Marga, Cultură, democraţie, modernizare, ICR, Bucureşti, 2013, pp.99-104). Instantaneu, s-au lansat defăimări, tipice înţelegerii primitive a politicii, mai ales după reţeta deformării celor spuse, pentru a putea fi „combătute". S-a folosit apoi orice alt pretext pentru atacuri, mergând până la fabricaţii biografice spre a influenţa naivii.

Nu am de rectificat sau de retractat nimic din ceea ce am spus până acum. În plus, pentru că în România se minte vârtos şi se deformează copios vorbele şi faptele, mai precizez că documentele acţiunii mele la ICR - la fel ca şi documentele acţiunii mele la Ministerul Educaţiei Naţionale, la Universitatea din Cluj şi la Ministerul Afacerilor Externe - sunt publicate în volume ce pot fi consultate. Se poate minţi o vreme, dar, până la urmă, se poate verifica pe acte. Documentele acţiunii la ICR constituie un nou volum (cu titlul Alocuţiuni, reacţii, documente, 2013), în succesiunea celui evocat.

În intervalul de timp menţionat, ICR s-a schimbat în bine. S-au recompus forurile de conducere ale ICR. Am înlocuit desemnările discreţionare în funcţii cu concursuri. Între timp, directorii institutelor din New York, Paris, Chişinău, Lisabona, Budapesta şi directorii adjuncţi de la New York, Berlin, Viena, Roma, Veneţia, Lisabona sunt noi. Alţi directori şi directori adjuncţi noi se află în procedură de numire. S-a elaborat un nou program, axat pe acţiuni cu impact durabil. A început reconstrucţia bibliotecilor româneşti şi a prezenţei româneşti în mari biblioteci. S-a restabilit primatul valorii autoru