Există în literatura română, mai ales în cea de după 2000, o proză a dublei experienţe, care explorează comunismul şi postcomunismul. Artizanii acestei proze sunt în principal prozatorii generaţiei ‘80. Dintre ei startul l-a dat Mircea Nedelciu cu romanul său nefinalizat, Zodia scafandrului, un roman care priveşte din perspectiva libertăţii de după Revoluţia din 1989, ultimii ani ai comunismului ceauşist în România.

A urmat penultimul roman al lui Gheorghe Crăciun, Pupa Russa care, şi el, narează dubla experienţă a lui înainte şi după 1989. Acelaşi model istoric există şi în ultimul roman al autorului, rămas şi el neterminat ca Zodia scafandrului, Femei albastre, roman apărut cu puţin timp în urmă, în 2013. Pe acelaşi teritoriu se situează şi alte două romane valoroase, scrise şi publicate recent tot de autori optzecişti, Acasă, pe câmpia Armaghedonului de Marta Petreu şi Spovedania ( roman cu 30 de ferestre) de Ovidiu Moceanu. Dacă romanul este (şi) o formă de cunoaştere, atunci pot spune că romanul dublei experienţe este cea mai importantă dimensiune a prozei româneşti la început de mileniu III.

Pe acelaşi teritoriu şi în aceeaşi categorie de autori îl introduc pe Mircea Pora cu a sa carte Tour Eiffel, turiştii toamnei, apărută în 2012, la Editura Paralela 45. Prin acest volum sau cel puţin prin prima lui secvenţă, Epistolar, Mircea Pora se separă de elementele care au definit proza sa scurtă de până acum şi care l-au consacrat ca pe un continuator al „târgoviştenilor”şi mai ales, cum sublinia şi Virgil Nemoianu, al lui Mircea Horia Simionescu. În Epistolar, proză aşezată la începutul cărţii şi care ocupă mai bine de o treime din volum, Mircea Pora sondează curajos şi fără menajamente în propria sa biografie, refăcând perioada de dinainte de 1989, când soţia sa a emigrat în Franţa, pentru ca el şi fiul lor să o urmeze.

E o secvenţă de biogr