Noi, românii, avem ceva cu cifra trei. Ne marchează existenţa fie în sens negativ – la noi, orice minune ţine trei zile – fie atât în sens negativ, cât şi pozitiv - şi au jucat şi au băut, trei zile nunta a ţinut. Mai nou, am descoperit şi o altă stare a noastră dependentă de trei: starea de indignare.
În România, orice indignare durează trei zile, după care se aşterne liniştea. Ne enervăm, scriem pe facebook, butonăm frenetici telecomanda urmărind canalele de ştiri, apoi, brusc, revenim la telenovela de pe Acasă. Singura supărare care ne mai încearcă e că s-a terminat Suleyman la Kanal D şi că până la toamnă suntem nevoiţi să ne uităm la reluări.
Recent, cetăţeanul Piţurcă Victor a fost condamnat la un an de închisoare cu suspendare, sentinţa fiind definitivă. E drept, personajul nu e nici Gigi Becali, nici Bianca Drăguşanu şi nici Oana Zăvoranu, ca să-l ştie o ţară întreagă, dar este, totuşi, antrenorul naţionalei de fotbal a României. Adică al echipei care ne reprezintă pe noi în lume. Imediat după aflarea sentinţei, ne-am agitat cu toţii preţ de vreo trei zile. Ne-am amintit cât de prost joacă echipa, cum Piţurcă îl bagă pe Tănase meci de meci, de zici că vrea să-l facă de râs, şi i-am cerut, pe reţelele de socializare, demisia. Apoi, linişte.
Mulţi am început să ne gândim că vine meciul cu Ungaria, că poate îi batem şi răzbunăm anexarea Ardealului din 1940, iar Piţurcă va fi iertat de toate păcatele, inclusiv de cele sancţionate de judecători. Nici măcar băieţii din galerie, care în ianuarie 2012 se băteau de mama focului cu jandarmii în Piaţa Universităţii n-au mai schiţat nimic. Probabil, în cultura lor, să fii condamnat înseamnă să fii tare, invidiat de toţi, idolul femeilor.
Să-l lăsăm, însă, pe cetăţeanul Piţurcă Victor, care oricum e o cauză pierdută, şi să pomenim un alt exemplu celebru de indignare colectivă de scurtă durată: lucr
