La vie d’Adèle al regizorului de origine tunisiană, Abdellatif Kechiche, este câştigătorul Palme d’Or-ului de anul acesta, dar şi al premiului criticii de film, premiul FIPRESCI, o confirmare care întăreşte opţiunea juriului, iar vestea bună este că va putea fi vizionat pe ecranele româneşti alături de alte 6 filme: Like Father, Like Son al lui Hirokazu Koreeda, care a obţinut Premiul Juriului, Jeune et Jolie al lui François Ozon, Jimmy P. în regia lui Arnaud Desplechin, Only God Forgive al lui Nicolas Winding Refn, The Immigrant semnat de James Gray şi Blood Ties al lui Guillaume Canet. Nu îndestulător pentru cinefili, dar oricum o picătură de parfum de Cannes.

Filmul lui Abdellatif Kechiche, pe care ni-l amintim cu ultimul film, Black Venus (2010), un film prin nimic excepţional, plonjează într-o poveste de dragoste între două fete, Adèle, o elevă de 15 ani, şi Emma, o studentă cu părul vopsit în albastru şi mai multă cultură decât prietena ei. Filmul a fost realizat după banda desenată a Juliei Maroh, Le bleu est une couleur chaude, publicată în 2010 şi încununată cu premiul publicului în 2012 la Festival d’Angoulême. Aceasta m-a dus cu gândul la un alt film remarcabil Persepolis, al lui Vincent Paronnaud şi Marjane Satrapi, după banda desenată a acesteia din urmă, doar că filmul lui Kechiche sare din banda desenată, oferind publicului personaje în carne şi oase şi epidermă irigată senzual. Banda desenată joacă un rol extrem de important în cultura franceză, şi ea şi-a găsit la Cannes un ecou pozitiv, însă, mai mult ca sigur, tema abordată a adus şi ea filmul în prim-plan. Homosexualitatea feminină cu atât mai problematică cu cât se situează pe linia de frontieră a unor culturi diferite – la un moment dat Jean Paul Sartre şi Bob Marley sunt invocaţi de pe aceeaşi poziţie a profeţiilor eliberatoare –, a unor sensibilităţi diferite, invocă nu atât tabuurile ex