Revista „22” anunţă că marţi va publica un amplu interviu cu scriitorul Mircea Cărtărescu, în care acesta spune: „Nu mai am nici o legătură cu viaţa publică românească şi nici nu vreau să mai am”. El adaugă că vrea să-şi ignore compatrioţii „la fel de mult cum mă ignoră şi ei pe mine”. Invidia şi ura confraţilor i se par acum de nesuportat.

Este a nu ştiu cîta oară cînd Cărtărescu spune că se retrage din viaţa publică, însă, de fiecare dată, cînd spectrul unor stipendii reapare, hop!, Mircea iar sare la războiu’ şi reîncepe seria de editoriale băsiste.

În interviul anunţat de „22”, Cărtărescu spune: „Am fost eliminat din viaţa publică de la noi cu o brutalitate securistică, şi nu mi-a luat nimeni apărarea”! Cum aşa, cînd era plimbat peste tot şi tradus pe bani grei în toate limbile pămîntului, nu se simţea „promovat cu brutalitate securistică”?

Acum vrea să fie apărat. De cine? De scriitorii români care abia reuşesc să-şi mai publice cîte o carte în regie proprie şi trăiesc din cîteva sute de lei amărîte? Sau de serviciile secrete care i-au asigurat prin MAE şi ICR o viaţă de huzur?

Ieşirile acestea repetate, prin care ne pune la punct că nu sîntem în stare să-i vedem genialitatea încep să devină enervante şi ne fac să ne amintim cum îl umilea el pe Eminescu în „Dilema” lui Pleşu. Şi, săracul Eminescu, nu ne mai ameninţa că iese din literatura română!

Ca să ne dăm seama ce pierdem prin retragerea lui Cărătărescu din spaţiul public financiar, de unde şi-a asigurat deja un trai de belfer, să-i recitim cîteva capodopere.

În anii din urmă, opinia publică românească a fost „ameninţată” cu Premiul Nobel de care Mircea Cărătrescu se apropia mereu. Cînd să pună mîna pe el, venea cîte un chinez şi i-l sufla: „ptiu, drăcia dracului, lasă că-l iau la anul”, părea să ne spună globe-trotter-ul nostru genial. Până atunci, ia să-i mai citim cîteva