O vorbă creştină sfătuieşte pe Cezar aşa: „Datoria stăpânitorilor este să mântuiască, iar nu să prăpădească poporul”.

Gata. S-au terminat şi alegerile. Poporul şi-a ales reprezentanţii care să-l conducă (aşa ne spune teoria democraţiei), sau altfel spus, Cezarul, căci reprezentanţii poporului, aflaţi la putere, nu sunt altceva decât conducătorii lumeşti ai acestuia.

Acum însă, după mine, Cezarul are o dilemă. Ce va face? Încotro să o ia? Căci promisiunile de bine făcute către alegători trebuie concretizate în fapte, adică în măsuri care să aducă o stare de bine în poporul Cezarului.

Însă, pe de altă parte, aud din ce în ce mai des ideea că Cezarul nu trebuie să aibă de-a face cu morala. Că morala, adicătelea, aparţine religiei, iar Cezarului îi aparţine administrarea cetăţii, a polis-ului, că de aceea Cezarul se cheamă şi politician. În consecinţă, morala cu treaba ei (adică religia), iar Cezarul cu treaba lui (adică politica).

Dilema de aici începe. Căci binele este, prin definiţie, moral. Starea de bine nu poate fi decât o stare de moralitate. Căci imoralitate bună, eu nu prea am văzut, şi nici nu-mi închipui cum poate exista. Iar un bine care nu se vrea a fi şi moral, este doar o făcătură, un fariseism, o batjocură a moralei.

De aceea, în vechime, pentru a se da o garanţie că Cezarul slujeşte binelui, acesta era uns în numele Domnului. Adică Cezarul îl lua pe Dumnezeu drept aliat al său, totodată devenind delegatul Domnului spre a conduce pe robii Săi.

Mai nou însă, Cezarul nu mai vrea ungerea Celui de sus, ci doar alegerea din partea robilor Domnului. Ba chiar unii susţinători ai teoriei Cezarului fără morală, vrând să îndulcească crudul eşec al binelui fără morală, au inventat formulele de tip „umanism secular” sau „stat laic”, care, în opinia mea, sunt tot atât de funcţionale cât poate trăi peştele fără apă.

Prin