Bascularea lui Horia Roman-Patapiecivi de la ICR și a echipei sale a creat ceva agitație în lumea culturală. S-au făcut petiții cu mii de semnături, s-a strigat, s-a ieșit în stradă cu sau fără papioane și agitația s-a stins printre fantele caloriferului lui Marga. Din „mulțimea” de indignați, doar câteva duzini au continuat să-și păstreze atitudinea critică la așa schimbări la instituția care reușise să facă cunoscută cu mult succes cultura română în afara granițelor. Până la urmă, aceasta este menirea unui insitut cultural.

Puținii rămași nu au fost neobservați și nu a părut firesc că își păstrează poziția față de situația nou creată. Li s-a descoperit imediat vreun istoric comun cu ICR sau ceva, acolo, tangențial, prin rude de departe, cu proiectele Institutului condus de Patapievici și concluzia a venit de-a gata: sunt fripturișii care și-au pierdut sursa de finanțare pe care o aveau la ICR, prin modul în care, „preferențial”, Patapievici le semna contracte, necontând de care și cât de cunoscuți chiar sunt cei catalogați astfel în afara granițelor și a mediilor culturale mult prea parohiale de pe la noi.

Prea mulții apărători ai „schimbării” nu s-au mulțumit cu atât, ci au anunțat direct: e timpul altora, gata cu voi. Și prin comunicate din biroul lui sau de acasă, Andrei Marga a început schimbarea. Directori de filiale din diferite țări demiși sau convinși că singura opțiune demnă e plecarea. Și mulți au plecat, echipele care deja derulau proiecte în diferite țări destructurându-se pentru a face loc „noii” echipe, formate prin „concursuri”, despre a căror transparență mass-media au vorbit îndeajuns. Și pentru că asta nu era suficient pentru „propagarea culturii naționale”, s-au creat filiale ale ICR chiar și în România, unde imediat au apărut echipe gata pregătite pentru „culturalizarea maselor”.

Cum era și firesc, gazetele și televiziuni