În dialog cu Cristian Teodorescu. Cine au fost sprijinitorii „optzecistului” Cristian Teodorescu şi ai literaturii sale publicate în ultimul deceniu ceauşist? În ce fel vă raportaţi azi la ei?

Cristian Teodorescu: Crohul a avut ideea Desantului, în care am debutat în volum şi care e şi azi cartea maximei mele nostalgii. Cu două nume în plus, de care habar n-aveam şi care au fost strecurate în antologia noastră fără să ştim – ceea ce l-a iritat pe Crohmălniceanu mai mult decît pe noi –, acolo sînt aproape toţi prozatorii optzecişti, fiindcă aproape toţi au trecut pe la Junimea. Iar nucleul dur, al adevăraţilor textualişti, în Desant se află. Aşa că, pentru cei care-şi dau azi cu părerea, din afară, despre prozatorii optzecişti, dacă nu ştiu cît de mult a însemnat Crohmălniceanu pentru această generaţie, ar face bine să întrebe, iar dacă nu-l amintesc fiindcă li se pare că n-ar fi cazul să amestece un fost critic proletcultist cu optzecismul, ar trebui cu atît mai mult să întrebe cum s-a întîmplat ceea ce s-a întîmplat.

Crohmălniceanu, cel pe care l-am cunoscut, ştia ce păcate are şi nu voia să le ascundă. Într-o seară, cînd eram mai mulţi la el acasă, ne-a întrebat dacă cineva care a greşit grav în tinereţe, crezînd iniţial în ceea ce a făcut, poate ispăşi acele păcate. Atunci, Croh a aşteptat judecata noastră şi îmi amintesc că toţi am spus că acel cineva are dreptul la redempţiune. Nu mai ţin minte care dintre noi a adus vorba despre Dostoievski. Asta l-a făcut pe Croh să zîmbească. El, fostul ateu, se ducea de cîţiva ani la sinagogă şi discuta despre Cabala cu evreii care se întîlneau la sediul comunităţii de pe strada Popa Soare.

În convingeri, Croh rămăsese un om de stînga. La cîteva luni după revoluţie – cînd îl sunam, să vorbim despre diverse chestii, fără să ne temem de cei care ascultau telefoanele – l-am întrebat încotro credea că se îndrep