Scriam, zilele trecute, pentru cine a avut interesul sã citeascã, despre un anumit dezechilibru existent în justitia româneascã, manifestat prin faptul cã procurorii tind sã aibã pe mânã o “cantitate” mai mare de “dreptate” (ce-i aia?!) decât judecãtorii. Scriam, de asemenea, despre faptul cã unii procurori, în special cei din cadrul Directiei Nationale Anticoruptie – DNA, au fãcut din Justitie un fel de feudã personalã, în care dispun exclusiv dupã bunul lor plac. Contextul, desi l-am enuntat en detail la vremea respectivã, nu e rãu sã fie repetat: Uniunea Europeanã ne vrea mai putin corupti (nu cã ea nu ar avea coruptii ei), dar pentru cã tara noastrã se aflã încã într-un Ev Mediu timpuriu al înfãptuirii, sub toate aspectele, a actului de justitie, are tot dreptul sã ne cearã acest lucru, amenintându-ne, vã aduc aminte, printre altele, cu neintrarea în Spatiul Schengen. Iatã, în acest cadru general ia nastere apetitul Justitiei române de a gãsi vinovati cu orice pret; pe acestia îi putem arãta Europei – si v-am dat un exemplu cu fortã axiomaticã: Adrian Nãstase, fost premier al României, plimbat ca sfintele moaste în fruntea alaiului procurorilor care luptã împotriva coruptiei. “Dar probele, unde-s probele?” – m-am întrebat, si tot eu mi-am dar imediat rãspunsul: “Ce conteazã probele, când avem ce arãta Europei?!”. Si, mã mai întrebam zilele trecute: oare numai procurorii luptã împotriva coruptiei? Judecãtorii unde sunt în aceastã bãtãlie epicã? Dacã plec, încã o datã, de la premisa cã procurorii au mai multã “dreptate” pe mânã, asa cum am afirmat în debutul acestor rânduri, pare-se cã, din start, judecãtorii nu au nicio sansã. Pânã la proba contrarie, eu unul refuz sã cred cã justitia se face “cantitativ”, fiindcã nu întâmplãtor am folosit în titlu acest termen. Cantitatea înseamnã un numãr mare de inculpati, un numãr mare de cetãteni gãsiti vinovati si un nu