De la 1 iulie, firmele din domeniul serviciilor - pensiuni, hoteluri, restaurante, fast-food-uri, saloane de înfrumuseţare, service-uri auto, cafenele - vor fi obligate să treacă la plata impozitului forfetar. Adică vor achita statului o suma fixă, în funcţie de venit, în schimbul impozitului pe profit de 16%.
Iniţiativa nu este nouă. Rând pe rând, ea a stârnit interesul autorităţilor încă din vremea Guvernului Năstase. Dar fie nu a mai fost aplicată, fie odată introdusă a eşuat, cert este că, tot rând pe rând, foştii locatari ai Palatului Victoria au renunţat la un astfel de impozit. Guvernul Ponta este însă gata să-şi înceapă propriul experiment. Evident, riscând banii firmelor din servicii şi, până la urmă, însăşi supravieţuirea lor.
Teoretic, prin introducerea impozitului forfetar, statul urmăreşte reducerea evaziunii fiscale şi diminuarea propriilor cheltuieli cu imensul, dar ineficientul, aparat funcţionăresc de control. În paranteză fie spus, nu este niciun secret că aceste verificări dese nu sunt decât surse de venituri pentru angajaţii Fiscului, nicidecum modalităţi de limitare a evaziunii fiscale.
De altfel, în lipsa unei experienţe româneşti în domeniul impozitării forfetare, Guvernul Ponta acreditează ideea că măsura se dovedeşte una de succes în Franţa, al cărui model a fost, chipurile, studiat îndeaproape. Dar reuşitul model francez, sau oricare altul privind impozitul forfetar, se bazează pe corectitudinea celui care declară şi este făcut doar să simplifice urmărirea încasării taxelor. Modelul nu funcţionează în Grecia, Italia şi în alte ţări în care turismul – cu efectul său secundar, evaziunea - este o componentă importantă a Produsului Intern Brut.
Fără schimbarea mentalităţii românilor - în buni platnici din evazionişti - nu se pot obţine rezultate. Iar schimbarea nu se va face niciodată cu „vorba bună”, adică pri