Protestul social a cunoscut o schimbare substanțială în ultimii ani, iar evenimentele din Piața Taksim sunt o nouă dovadă în acest sens. Până acum câțiva ani, aproape fiecare mișcare de protest era apanajul unui anumit grup social – muncitorii sau studenții sau pensionarii etc. Fiecare grup lupta separat pentru interesele sale, chiar dacă, în principiu, „inamicul” era același. Alianțele cu alte grupuri sociale erau rare și contingente. Numai că, în ultimii ani, omogenitatea socială a mișcărilor de protest s-a redus tot mai mult, fiind înlocuită de o pluralitate a grupurilor participante și a cauzelor pe care acestea le susțin. Unitatea care face posibil protestul nu mai este, azi, dată de cei care protestează, ci de cei împotriva cărora se protestează. Altfel spus, inamicul comun (Imperiul, în termenii lui Antonio Negri, primul care a teoretizat această reconfigurare a protestului social) reușește să adune laolaltă grupuri de indivizi cu proveniențe, stiluri de viață, valori și obiective cât se poate de diverse (multitudinea, în termenii aceluiași Negri). Astăzi, spre deosebire de modelul anterior de protest, oameni care altminteri nu au prea multe în comun în viețile lor cotidiene ajung să se coalizeze împotriva aceluiași inamic. La fel ca protestele din Piața Tahrir sau din Piața Universității, protestele din Piața Taksim s-au conformat acestui nou tipar. La Istanbul (și, de altfel, în alte zeci de orașe din Turcia), pluralitatea protestatarilor e compusă din grupuri care, aparent, nu ar avea mare legătură unele cu altele: activiști ecologiști (cei care au ieșit inițial în stradă, împotriva distrugerii parcului Gezi, ultimul parc rămas în centrul orașului), studenți (care văd în tendințele islamiste ale guvernului Erdogan o amenințare pentru valorile seculare și liberale), sindicaliști (ale căror drepturi și revendicări au fost desconsiderate de politicile neoliber