Aşa e politica, ştii tu cum e politica asta – sunt două afirmaţii pe care le auzim din ce în ce mai des în ultimul timp. Fără excepţie, afirmaţiile ascund registrul negativ al manifestărilor omeneşti: greşeli, răzbunări, răutăţi intenţionate.
E un paravan foarte bun pentru tot ceea ce nu e conform cu un comportament normal, moral, etic; umbrela sub care se ascund toate gesturile făcute de cei care – întâmplător sau din greşeală (şi/sau din nefericire) – ne reprezintă. Este scuza sub care tot ce ţine de sfera denefăcutului se înfăptuieşte şi sub care noi, cei mulţi, trebuie să îi iertăm pe cei care ne conduc. Afirmaţiile, odată rostite, devin mai tari decât orice legi ale firii şi fac rocada valorilor, sub imperiul unei permisivităţi absolute.
Dintr-un fir director, călăuzitor, care să oferte garanţii, certitudini şi siguranţa ajungerii la un punct care marchează o plus valoare faţă de momentul prezentului, politica nu este altceva decât scuza ieftină pentru greşeli sau pentru răutăţi voite, scuză pe care tot oamenii de rând trebuie să o tolereze, să o accepte sau chiar să o urmeze. Să o simtă şi să o resimtă, fără a putea acţiona sau reacţiona. Să o trăiască din plin, cu toate consecinţele ei, care întotdeauna vor avea un efect negativ asupra lor, dar avantaje şi beneficii din plin pentru cei mulţi, cei care fac politica.
În patristică există un cuvânt celebru: nu poate omul greşi cât poate Dumnezeu ierta. Replica profano-politică a celor care ne conduc este trăită de noi zi de zi. Orice ar face este scuzabil, pardonabil sau necondamnabil. Pentru ei. Pentru noi, uneori chiar şi visele trebuie să ne fie cenzurate, fără a mai vorbi de visuri. Consolarea ne vine din faptul că eroii, martirii, sfinţii sau adevăraţii creştini nu au fost din eşalonul întâi. Niciodată nu vom auzi afirmaţii de genul aşa e smerenia sau ştii tu cum e
