Florin Lăzărescu, Amorţire, Iaşi, Editura Polirom, 2013, 245 pag. Mult aşteptatul roman al lui Florin Lăzărescu trebuia să confirme maturitatea artistică a unui prozator cu priză bună la public şi critică. Numai că Amorţire dezamăgeşte.
O palidă evoluţie, subiecte tocite, numeroase locuri comune şi, ce e mai grav, idei reşapate, imposibil de recondiţionat, chiar în cheie parodică.
Prins prea mult în lumea scenariilor de film şi televiziune, discursul lui nu a câştigat mai nimic în greutate. Ba dimpotrivă: viziuni suspendate, fundături laborioase, ori, atunci când se deschid perspective, ele se împotmolesc în tezisme latente şi clişee dintre cele mai uzate. Surprinzător e felul în care un prozator atât de talentat îşi pierde răbdarea, prelucrând anevoios; el şlefuieşte timid şi apoi lasă simbolurile să-şi piardă contururile. Mai mult, personajele nu reuşesc să depăşească o stare a imaturităţii, ca peste tot în proza lui Lăzărescu. Dacă nubilitatea avea farmecul ei în textele de până acum, în Amorţire, maturii se comportă ca nişte adolescenţi. Fie că sunt bolnavi, debili, depresivi sau suferă de grandomanie. Inautentici prin deficitul de autenticitate şi precaritate psihologică, eroii sunt fixaţi în şabloane inaugurate de Lăzărescu dintotdeauna. Prin urmare, nu se poate vorbi despre evoluţie în construcţia personajelor. Ele rămân previzibile în ingenuitatea lor şi candide până la absurd. Nicio explozie, nicio deraiere de la un destin previzibil. Infuziile psihologizante nu există, deşi motive ar fi suficiente. Şi povestea e promiţătoare.
Un prim fir narativ urmăreşte ideea sfârşitului literaturii sau, mai bine zis, inutilitatea ei, în vreme ce al doilea filon explorează, la suprafaţă, consecinţele unui Alzheimer. Evghenie şi Cazimir sunt doi scriitori amăgiţi de literatură. Deja o vedetă, Cazimir acuză dezvrăjirea literaturii faţă cu suferinţa
