Dacă nu îmi spui că îţi plac cămăşile albastre, ai toate şansele să te alegi cu o cămaşă în pătrăţele verzi. Pentru că mie îmi plac pătrăţelele.
Dacă îmi spui că îţi plac pătrăţelele doar de dragul de a mă vedea pe mine jubilând (uau, suntem la fel!), e aproape sigur că şi ghiozdanul tău va fi unul în pătrăţele galbene.
Prin urmare, în fiecare dimineaţă te vei duce la şcoala înjurând în şoaptă moda, cine a inventat-o, gusturile, cămaşa în pătrăţele verzi şi ghiozdanul în pătrăţele galbene. Şi în fiecare dimineaţă eu te voi conduce la uşă, înjurând toanele unui copil răzvrătit şi nerecunoscător.
Asta înseamnă, pe scurt, lipsa de comunicare.
Ar fi mai sănătos să-mi spui că nu-ţi plac cămăşile de niciun fel şi că urăşti culoarea verde, la fel cum urăşti pătrăţelele, indiferent de culoare. E posibil să nu jubilez (deşi ştiu că e dreptul tău să nu apreciezi lucrurile care îmi plac mie), dar măcar ne vom despărţi dimineaţa zâmbind, nu înjurând.
Nu am să-ţi spun că îţi interzic să fumezi. Nimeni nu poate „interzice” cuiva ceva. Nici măcar un părinte copilului său. În schimb, am să-ţi spun că fumatul nu te face nici mai serios, nici mai matur (aşa cum am crezut eu atunci când m-am apucat) şi că îţi va fi foarte greu să te laşi (pentru că în mod sigur vei dori mai târziu să faci asta, atunci când vei constata că urcatul scării a devenit un proces foarte obositor). Şi, dacă te apuci, aş prefera să o faci în faţa mea, nu în spatele blocurilor, gândindu-te cât de independent eşti tu că fumezi! Dacă stai să te gândeşti logic, ca fumător vei depinde încă şi mai mult de mine (pentru că fumatul costă).
Nu cred că voi reuşi vreodată să înţeleg „simpozioanele pentru încurajarea cetăţenilor de a se lăsa de fumat”. Şi nici mentalitatea celor care cred că, dacă pui o poză cu dinţi stricaţi pe pachetele
