Există în lume concursuri de canto de tradiţie, care îşi păstrează seriozitatea şi anvergura după decenii de la înfiinţare, există (sau au existat) şi pe la noi diverse competiţii care au pornit foarte promiţător, dar în majoritate au sucombat din cauza unor orgolii nemăsurate, cei care le-au stopat rămânând astfel doar cu satisfacţia orgoliului de a fi distrus „ceva”.
Un exemplu tipic în acest sens este Concursul „Traian Grozăvescu” de la Lugoj (dar nu singular).
Şi mai există, probabil ca nicăieri în lume, „sistemul” prin care un nou director al unei instituţii se simte parcă obligat să schimbe sau să înlăture tot ce ţine de precedenta conducere, indiferent dacă este vorba despre lucruri bune sau rele. Pur şi simplu, ce a fost trebuie să dispară… Aşa s-au petrecut lucrurile şi la Opera Naţională bucureşteană, unde în 1997, în memoria sopranei Magda Ianculescu, fundaţia creată de soţul acesteia a lansat un concurs ce purta numele ilustrei artiste, manifestare de real succes, dar… pierdută pe drum în clipa în care generosul sponsor nu a mai avut capacitatea de a susţine financiar ceea ce în conştiinţa publicului era asociat cu Opera care, firesc, ar fi trebuit să preia şi să asigure continuitatea unui demers bine început. Dar nu s-a întâmplat aşa. Au trecut anii şi, cu o altă conducere, dar cu acelaşi preşedinte de juriu, s-a imaginat o struţo-cămilă – un concurs care, pentru a omagia marii solişti ai teatrului liric de altădată, se raporta, în fiecare an, la… altcineva, prima ediţie derulându-se totuşi sub numele Magdei Ianculescu; au urmat cele dedicate baritonului Petre Ştefănescu-Goang sau sopranei Arta Florescu sau tenorului Valentin Teodorian, apoi mezzosoprana Zenaida Pally nu a mai „apucat” să fie onorată, pentru că… s-a schimbat din nou direcţiunea…
În iarnă am aflat că acea structură a încetat să mai funcţioneze, dar că s-a imaginat ceva c
