De la bun început doresc să precizez că nu intenţionez să mă erijez în cel care deţine adevărul absolut vizavi de ceea ce reprezintă şi înseamnă noţiunea de Karate la nivel mondial şi, implicit, naţional.
Însă, prin voia sorţii care a hotărât ca eu să ajung să am onoarea de a deveni în ianuarie 2013 preşedinte al Federaţiei Române de Karate şi, nu în ultimul rând, a faptului că sunt practicant de Karate din anul 1984, pot spune că am autoritatea de a prezenta realitatea, atât din punct de vedere administrative, cât şi organizatoric.
Realitatea Karate-ului din România în acest moment se poate spune că este unică în comparaţie cu toate ţările de pe mapamond. Este foarte adevărat şi faptul că nouă, românilor, ne place să credem că suntem unici în felul nostru şi, personal, cred că, cel puţin în Karate, am depăşit orice limită a unicităţii, devenind deja super unici!
Oare, cum s-a putut ca, într-o ţară precum România, în care citim şi învăţăm din manualele de istorie despre eroi adevăraţi şi demni, despre jertfe supreme în slujba demnităţii naţionale, despre sacrificii în scopul unităţtii naţionale, să ajungem, într-un sport precum Karate, să fim super divizaţi, super separaţi şi porniţi unii împotriva celorlalţi, în condiţiile în care toţi practicăm acelaşi Karate, singura diferenţă fiind nenumăratele organizaţii naţionale care sunt aproape mai multe decât ciupercile după ploaie şi în care foarte mulţi îşi doresc să obţină rezultate mari cu un efort cât mai mic?!
Explicaţia este una foarte simplă. Pană în anii 1996-1997, toţi am practicat un singur sistem de Karate, denumit Karate WUKO (World Union Karate Federation), în prezent WKF (World Karate Federation). Atunci, în acei ani, au început să apară marile rupturi ale mişcării de Karate din România, iniţiatorii acestei mari separări, şi prima dealtfel, fiind Adrian Popescu Săcele şi Vasile Manea,
