Există o noblețe a poeziei și a celor care, scriind-o, nu sînt interesați nici de tiraje, nici de ediții luxoase, nici de traduceri, nici măcar de premii (dacă nu sînt date de critici literari pe care-i respectă).

Dacă obsesia acestor scriitori adevărați și rari este să atingă și să depășească limitele expresiei, e firesc ca nefirescul lor să nu fie abundent și repetitiv, ci relativ izolat și accidental. Nu poți repeta și continua ceea ce este irepetabil și de necontinuat. De aceea, după marile lor cărți, poeții tac îndelung, suferă teribil și încearcă să-și schimbe poezia.

Angela Marinescu e o excepție de la această reliefare accidentată. Ea reușește, nu se știe cum, să scrie poezie la un nivel absolut remarcabil tot timpul. Foarte greu găsești un text neconvingător în volumele sale postrevoluționare. Unde alți poeți ilustrează sprintul, Angela Marinescu și-a propus maratonul.

În volumul mic și tăios intitulat Intimitate și semnat Angela Marcovici, putem deschide, fără riscuri, la orice pagină. Fondul obsesional al poetei, stilul ei atît de personal, inconfundabil, „epica” sa convulsionată și „agresivitatea” (non)literară apar dintr-odată: „sînt, întrucîtva, labirintul sumbru al orașelor NU din / lumea a treia, imposibilă și în imposibilitatea tăcută de a fi / altceva atunci cînd mi se cere acest lucru imposibil. / sînt înaltă și bolnavă și sînt NU / familia mea este familia NU. // «soarele ascuns în anusul social», lupta, închisă la culoare, / ca o melodie ce-ți taie răsuflarea, dintre cei / «care au unde munci și cei care NU au unde munci» // blocul NU, scăldat în soare, lipit de pieptul asexuat al / tatălui ce-și tîra picioarele nesigure de parcă ar fi călcat / pe sîrmă, nu pe pămînt // «amîndoi obscuri, obsceni și profund precari». / a fost, înainte, mulțimea, melancolia și moartea: cei trei M. // acum, Blocul NU, acolo unde Alex încă nu