Dintre toate ţările comuniste, România a avut în 1989 cea mai violentă răsturnare de regim, căreia i-a urmat, în mod aparent paradoxal, cea mai lentă tranziţie de la totalitarism către democraţie. Violenţa nu a încetat în decembrie ’89, ci a continuat şi sub Ion Iliescu prin numeroasele mineriade de tristă amintire. „Ordinea” a fost impusă cu forţa de către proaspătul preşedinte Iliescu, ales în mod democratic, dar format pe parcursul deceniilor de totalitarism care tocmai luaseră sfârşit; totalitarism care se impregnase adânc în fibra nomenclaturistului educat la Universitatea din Moscova.
Ion Iliescu, instruindu-i pe mineri în legătură cu manifestanţii paşnici din Piaţa Universităţii: Aşa cum aţi văzut, de astă dată avem de-a face cu elemente de-a dreptul fasciste. Grupuri organizate de elemente incitate, multe dintre ele drogate…
Sediul partidelor istorice PNL şi PNŢCD, sediul ziarului România Liberă, Universitatea, casa domnului Ion Raţiu au fost devastate. Toţi cei bănuiţi a fi „intelectuali” (pentru că purtau ochelari şi/sau barbă) au fost bătuţi. Zeci de oameni nevinovaţi au fost măcelăriţi cu brutalitate, sute de nevinovaţi au fost arestaţi, răniţi…
Un miner: Am găsit la Peneţeu: droguri, armament, muniţie…ăăă… maşină de scris automată, tipărit bani la Peneleu; este în ziarul Adevărul… rubrica…
Au trecut 23 de ani, şi adevăratul vinovat al evenimentelor de atunci, oportunistul Ion Iliescu, nu a fost pedepsit nici până acum. Acelaşi Iliescu, şi partidul său F(D)SN-ul, şi-au lăsat înfiorătoarea lor amprentă pe dezvoltarea României postdecembriste în perioada 1990-1996. Perioadă în care toate ocaziile României de a intra pe un făgaş normal au fost, pe rând, ratate cu bună ştiinţă şi rea intenţie: atunci s-a înăbuşit legea lustraţiei, de care am fi avut la vremea aceea atât de multă nevoie, prin respingerea (punctului 8 al) Proclamaţiei d
