Joi. 13. Înălţarea Domnului şi Ziua Eroilor. Cu depuneri de coroane, parade şi discursuri fără fond, ne-am mai minţit încă un an că ne cinstim eroii. Jumătate dintre români habar n-au cine a înfăptuit Unirea, care sunt graniţele „României Mari” sau cu cât sânge s-a plătit libertatea lor de a-şi înjura azi, ţara. Iar elevii scriu la Bacalaureat plini de mândrie:
„Mă scuzaţi că nu ştiu să scriu despre Eminescu, dar am fost bolnavă şi am şi scutire. Oricum, poetul nu a murit de moarte bună. El a avut remuşcări că mulţi oameni s-au sinucis când i-au citit poeziile”.
La kilometru 0 al libertăţii şi democraţiei româneşti din Piaţa Universităţii, se aude timid „Imnul golanilor”. Oamenii întorc capul uimiţi: „Nu par să fie minorităţi sexuale, nici pensionari, atunci ce Dumnezeu vor?”. Cine să-şi mai amintească că au trecut 23 de ani de tragicele evenimente din 12-15 iunie 1990 şi cine să-şi mai amintească de eroii „Mineriadei”.
Într-un birou mic, o mână de preoţi ridică un parastas. Cu plânsul înfundat în batiste, câţiva bătrâni îşi plâng viaţa. A lor şi a noastră. De data asta lumea chiar nu înţelege nimic. „Să fie susţinători de-ai lui Becali? Dar de ce ridică parastas?”. În urmă cu 72 de ani, în noaptea de 12 spre 13 iunie, aproximativ 25 de mii de persoane din Basarabia şi Bucovina de Nord, fiind consideraţi „periculoşi” pentru regimul comunist. Mulţi nu s-au mai întors niciodată.
Au trecut prea mulţi ani de când nu mai avem oameni care să aibă tăria sau slăbiciunea de a pune Ceva sau pe Cineva deasupra propriei vieţi. Prea mulţi ani de când politicienii cred că curajul şi onoarea sunt pentru eroii din cărţile de istorie sau din cele de poveşti. Tot într-un 12 iunie, 1987, preşedintele Reagan a avut curajul să-l provoace pe Gobarciov pentru Zidul Berlinului: ”Dărâmaţi acest zid”.
Azi, „zidul” e invizibil. Dar mult, mult mai r
