Ne-am obisnuit cu asemenea statistici periodice. A mai aparut una: de la inceputul anului, aproximativ 4.500 de bucuresteni au fost muscati de caini vagabonzi, zilnic aproximativ 25 de locuitori ai Capitalei suferind de asemenea traumatisme.
In spatele acestor cifre, care nici macar nu mai reprezinta cu adevarat o stire, se ascund si alte realitati: sume cheltuite pentru tratamente, pentru concedii medicale - chestiuni cunatificabile, dar si unele necuantificabile - suferinta, acumularea de ura si o doza imensa de cinism.
In aparent,a situatia aceasta inadmisibila pentru o capitala europeana ar fi provocata de o prea mare dragoste pentru animale. Nimic mai fals. Dragostea pentru animale nu se manifesta prin lasarea pe strazi a unor haite pe jumatate salbaticite, cel mai adesea flamande, pline de purici, chinuite si purtatoare de boli.
Nu am niciun fel de intelegere pentru persoanele isterice care arunca cu ghivece de flori in hingheri sau participa, eventual imbracate in haine de blana (provenind de la animale moarte de batranete, nu ne indoim) la mitinguri furibunde. Sunt aceleasi care iau cainii din adaposturi pe semnatura si le dau drumul inapoi in strada.
Cate dintre ele ar fi dispuse sa iasa in strada pentru a cere constuirea de adaposturi si apoi sa dea o suma lunara pentru intretinerea acestor adaposturi? Cine le impiedica sa se organizeze si sa puna pe picioare micro-adaposturi de cartier, pe care sa le intretina, asa cum se intampla in foarte putine locuri din Capitala?
Cate dintre ele au adoptat cu adevarat, nu doar in acte, un caine vagabond? Si ma intreb cum se pot uita acesti "iubitori" in ochii celor muscati de caini, copii mutilati, batrani bagati in spitale?
Aceasta nu este dragoste fata de animale si nici fata de oameni. Chinuiti sunt si unii, si altii. Daca ar fi iubiti cu adeva