Luptele de gladiatori sunt cu siguranţă un subiect preferat atât al amatorilor de istorie, cât şi al profesioniştilor. Asta cu atât mai mult cu cât noi elemente ale acestor orori ies la iveală. Arheologul Georges Ville este de părere că fenomenul este un lucru mai cumplit decât ne închipuiam, care ascunde motive deloc similare altor orori precum inchiziţia, holocaustul sau gulagurile. Sadism e pretutindeni, dar gladiatura îl explotează într-un mod original.
Gladiatorii în primul rând proveneau majoritatea dintre voluntari, ca toreadorii. Luptele nu erau mereu dueluri până la moarte în care avantajul armelor hotăra deznodământul. De altfel, un număr foarte mic de frece ne arată cum gladiatorii îşi încrucişează săbiile sau cum unul îl străpunge pe celălalt. Departajarea pe calea armelor nu era tocmai ce îşi dorea publicul. În schimb, în alte scene nici nu se luptă, ci unul priveşte în pământ, iar celălalt ridică sabia şi priveşte nu la adversar, ci undeva departe. Învinsul stă în picioare, nu e rănit, dar ridică arătătorul şi se dă învins, pentru că ştie că nui poate face faţă adversarului. Acum aşteaptă ca cel care prezidează spectacolul să ia o decizie.
Gladiatorii luptau cu echipamente grele, iar de multe ori cedau din cauza oboselii sau dezgustului. Momentul suprem e decizia publicului. Nici vorbă de dueluri cinstite, ci de un public care îşi manifestă atotputernicia când un om depinde de el. Chipul celui care poate va fi condamnat la moarte este cel mai pasionant de urmărit, felul în care el rămâne neînfricat, care îi exprimă onoarea. În vremurile acelea, dar şi cele prezente, vederea condamnaţilor sau a cadavrelor are un efect de plăcere. Ştim asta din filme, chiar dacă nu o afirmăm deschis. La fel şi cu publicul roman. El venea nu să vadă un spectacol marţial, ci oameni murind. În timpul lui Augustus, gladiatorii mureau cam la a zecea luptă, du
