Alegerile lui Colin Firth (Un om singur, Discursul Regelui) ca actor nu au dat greş, până acum. Am vrut să văd “Arthur Newman” pentru el, şi pentru Emily Blunt. Dar chiar şi actorii de Oscar mai fac erori, că sunt şi ei oameni şi vor filme independente.

Povestea nu e rea şi mulţi se vor regăsi în personaje. Un corporatist, Wallace Avery (Colin Firth), e la vârsta a doua şi intră în criza anunţată. E obosit de responsabilităţile de la muncă şi, după ce a divorţat de nevasta şi copil, are o relaţie rutinieră cu o iubită corporatistă şi ea (Anne Heche). Omul simte că altul era destinul lui, îşi face acte false, pe numele Arthur Newman (adică new man), îşi ia o geantă cu bani şi îşi înscenează dispariţia. Vrea să ajungă instructor de golf la un club de bogătaşi. Chiar dacă tânjeşte după o existenţă nouă, personajul nostru nu-şi schimbă stilul vestimentar, tot cu tricouri de firmă se îmbracă şi cu pantaloni bine călcaţi.

Pe drum, găseşte o punkistă fugită de acasă, Mike (Emily Blunt), care şi ea simte că trebuie să facă altceva cu viaţa ei, s-a plictisit de responsabilităţi şi vrea să copilărească puţin. Cei doi intră în case din care proprietarii sunt plecaţi, le imită vietile, se prostesc precum nişte adolescenţi de 15 ani, fac amor în paturile altora. Este un soi de road movie, călătoria spre descoperirea sinelui. Vine momentul adevărului şi fiecare trebuie să ia decizii, dar acum au un termen de comparaţie.

Nu ştiu cine e de vină, dar totul sună fals, de la regie la jocul actorilor, ca şi cum nimeni nu vroia să fie acolo. Chiar şi scenele de amor sunt forţate, ca şi cum ar fi fost o repetiţie la care pe actori îi apucă râsul, nu au conexiune emoţională.

O cheie spre înţelegerea personajului principal este relaţia cu fiul lui, faţă de care păstrează distanţa pentru că, zice el, îl iubeşte prea mult. Cheia este doar aruncată, pentru c