Mariana stă întinsă pe patul spitalului. Are ochiul stâng acoperit cu un pansament, iar mâinile îi înconjoară corpul, strâns într-o cămașă de forță. Lângă patul tinerei orfane, care tocmai a fost operată de cataractă, stă prietena ei, Linda.
Suntem în 16 octombrie 2012, iar în cele aproape 20 de minute cât a durat operația, dar și în cele câteva ore de supraveghere medicală care au urmat, Mariana se poate simţi un om liber. E unul dintre puținele momente în care femeia, care, până la 35 de ani, nu a cunoscut nici dragostea unei mame, dar nici cea a unui bărbat – a ieșit din Centrul de Recuperare și Reabilitare Neuropsihiatrică (CRRN) Gheorghe Șerban din sectorul 2.
În restul vieții ei, tânăra cu dizabilități severe – fizice și mintale – stă închisă între patru pereți ai instituției. Nu poate admira curcubeul după ploaie, nu poate mirosi frunzele toamna culegându-le de pe jos, nu poate cere nici măcar o carte de colorat. După ce a fost abandonată de părinți, alături de fratele ei, Aurel, Mariana a trăit doar în cămine-spital şi într-un scaun cu rotile.
În 16 octombrie 2012, Mariana se află din nou într-un spital, însă pentru a se face bine. A ajuns la medic după ce nu mai vedea deloc cu ochiul stâng. Nimeni nu știe, însă, că într-o lună și jumătate Mariana își va găsi sfărșitul. Tot într-un spital.
Începutul
Linda Barr de la Fundația scoțiană RAP o urmărește atent în dimineața asta, așa cum face de altfel de peste 20 de ani, când a venit prima oară în România, alături de soţul şi prietenii din organizaţie. Pe cei mai mulţi dintre tinerii de la „Gheorghe Şerban” îi ştiu încă din 1990, când vizitau orfelinatele din România, deschise ochilor străinilor după Revoluţie.
Tinerii de la „Şerban” au fost fie transferaţi între 1991 şi 2000 de la căminul spital din Plătăraşi, Călăraşi, fie au fost internaţi de familie din 1994 până în 2005. @N