Vineri seara (14 iunie) – concert Alexandrina în Talcioc Cultural. Cum care Alexandrina? (întrebare răutăcioasă, rătăcită pe buzele unor necunoscători). Alexandrina Hristov, o artistă complexă, cu o voce interesantă, oarecum exotică, mâini de pictoriţă şi atitudine.

Alexandrina şi-a lăsat fanii să se perpelească aşteptând cu emoţie o oră şi jumătate până şi-a făcut apariţia. O oră şi jumătate de aşteptare, o oră şi jumătate de nerăbdare – timp neirosit însă, ţinând cont că, prin amabilitatea ei şi datorită dotărilor şi tehnologiei din Talcioc Cultural, pe marele ecran au fost proiectate crâmpeie din sufletul ei, bucăţele smulse din imaginaţia ei şi aşternute pe pânze.

Apoi a apărut. A fost zărită – calmă şi demnă, sala murmura şi zvonul trecea de la o masă la alta „A venit Alexandrina!” Ajunsese! Şi-a cerut scuze şi a asigurat că întârzierea nu a fost intenţionată. Nici nu mai conta. Odată cu apariţia ei eventualele cârcoteli s-au potolit, publicul ca o adolescentă amorezată a iertat totul iubitului care a întârziat la întâlnire şi era gata pregătit să soarbă fiecare şoaptă, fiecare respiraţie, fiecare remarcă, fiecare tril. Un public îndrăgostit, un public iubitor a acceptat cuminte şi îngăduitor şi întârzierea, şi apostrofarea, nu foarte graţioasă sau delicată, atunci când urechile ei, ale Alexandrinei, au perceput undeva în sală un râset (pe care, recunosc, eu nu l-am auzit). Audienţa a suspinat, a aplaudat şi s-a îngrămădit cu speranţa în suflet şi cu un zâmbet uriaş pe faţă să primească un autograf, să facă o fotografie şi poate chiar să o atingă.

Vineri seara, am văzut oameni (procentul femeilor în această mulţime fiind zdrobitor) zâmbind fericiţi, strângând la piept o trăistuţă sau un CD cu autograf, cumpărate direct de la Ea, de la Alexandrina. Sunt puţin invidioasă pe toţi aceia care au avut un soi de revelaţie extatică în prezenţa ei