Ar fi regretabil dacă evoluţiile politice din Turcia ar arunca dubii asupra îndeplinirii criteriilor politice de la Copenhaga.

Evenimentele de săptămâna trecută au confirmat, din păcate, faptul că Turcia se află departe de traiectoria normalităţii democratice. Textul de faţă, încheiat în după-amiaza zilei de duminică, nu poate anticipa evenimentele din cursul serii şi al nopţii, însă există semne că demonstraţiile vor continua, întrucât ameninţările guvernului, în loc să provoace efectul de descurajare scontat, par a fi intensificat mobilizarea opoziţiei.

Discuţiile cu diverşi reprezentanţi ai Pieţei Taksim nu au fost total inutile, însă premierul Recep Tayyip Erdogan şi subordonaţii săi nu par a înţelege că, în situaţii de criză, tonul discursului este aproape la fel de important ca mesajul transmis. Dacă în dialogul cu delegaţii protestatarilor vrei să pari conciliant, iar în mass media sau în faţa propriilor suporteri foloseşti un limbaj încărcat de violenţă, ai puţine şanse de a fi crezut.

În plus, concesiile oferite în chestiunea dezvoltării Parcului Gezi nu aveau cum să tempereze mişcarea de protest. Merită reamintit faptul că primele demonstraţii au avut loc după ce guvernul sugerase că nu va ţine cont de decizia instanţei, care trebuie să se pronunţe asupra legalităţii proiectului. Guvernul promite acum că va respecta verdictul şi, mai mult, chiar în ipoteza că va căpăta mână liberă, va consulta populaţia Istanbulului în privinţa controversatului plan de dezvoltare. Dacă acest anunţ era făcut în urmă cu două săptămâni, ar mai fi existat şanse (e drept, mici) ca el să detensioneze situaţia. Acum, este mult prea târziu, pentru că guvernul şi formaţiunea aflată la putere – Partidul Justiţiei şi Dezvoltării – se confruntă cu o contestare mult mai amplă.

Situaţia politică a suscitat îngrijorare în Uniunea Europeană, iar reacţiile de la B