Orientarea actuală a dirigenţilor culturali ai României a stârnit în ultimele zile temeri legitime la cel mai înalt nivel. Nu peste hotare, aşa cum se întâmplă de obicei atunci când se semnalează nereguli în funcţionarea noastră democratică, ci chiar acasă. Vizita la Berlin a şefului guvernului a fost un eveniment care, în sine, marchează o mare victorie diplomatică (după vara fierbinte a anului trecut, când semnalele sosite pe seama cuplului politic Ponta – Antonescu dinspre Angela Merkel au fost dintre cele mai îngrijorătoare).
Întors acasă, însă, premierul Victor Ponta a constatat că ministrul Culturii, Daniel Barbu, o critică în mod inoportun pe cea mai puternică femeie din lume şi că, în ce priveşte I.C.R., acolo lucrurile merg rău.
Cum se ştie, nu din iubire neţărmurită s-a împăcat Ponta cu Băsescu, dând naştere unei coabitări surprinzătoare (după şirul injuriilor reciproce de mai an), ci dintr-o necesitate de neocolit. Actul era solicitat imperios chiar de Bruxelles, Berlin şi ceilalţi actori bine profilaţi din U.E., ca dovadă de bună credinţă şi ca bază a unei posibile ieşiri din criză a sistemului politic românesc gripat. Victor Ponta avea, deci, şi are, tot interesul de a juca în modul cel mai plauzibil cu putinţă o carte a bunei creşteri şi a respectării regulilor amenităţii publice în raport cu adeversarul lui tocmai pentru a dobândi credibilitatea de care tornadele politice de la mijlocul lui 2012 îl păgubiseră cu totul. Marea victorie a recentei vizite în Germania nu era, pe acest fundal, vreuna pragmatică, ci însuşi faptul de a fi primit ca omolog acceptabil, pe covorul roşu berlinez. Pentru asta, fireşte, Ponta era dispus să înghită şi mustrările privitoare la datoriile României către investitorii germani, şi criticile referitoare la corupţia românească, şi încă şi altele.
În principiu, această conduită n-ar fi trebuit explicată me